Așa este, bunică dragă, atât că noi, nepoții risipiți prin lume, trebuie să ajungem la vârsta înțelepciunii lui Emil Cioran, ca să înțelegem că Paradisul este acolo, lângă mata, bunică, lângă soba de pe care îmbie castronul cu gogoși aurii și calde, iar icoana de deasupra ușii de la odaia „bună” așteaptă închinăciunea, Este acolo, de când a fost scoasă din raniță și atârnată în cuiul bătut de străbunicul tău, bunică, atunci când s-a întors teafăr din războiul în care a pierit floarea satului.

Plecăm de acasă și ne ducem personaje închipuite de Dino Buzzati, tineri locotenenți Drogo, în Fortăreață, să păzim Imperiul. Ajungem colonei și generali, așteptăm să devenim eroi și tătarii nu mai atacă odată. Când să ne ducem în rezerva veșnică, hop, atacă tătarii pe care i-am așteptat zadarnic să dăm piept cu ei, ca să ne împlinim ceea ce credeam că este Rostul. Întotdeauna, atacă prea târziu și niciodată pe cei care îi așteptau. Pedeapsa vanității care orbește vederea Sensului. Au dreptate bunicuțele! Ele știu de la Dumnezeu direct!

Ce ar fi lumea, dacă am înțelege de mici întrebarea disperării absolute „A quoi bon avoir quitte…”? La ce bun, când Paradisul cu tot cu Dumnezeu, Fecioara, Sfinții și toți străbunii sunt în ochii tăi, bunică, în torsul fusului tău și al pisicii așezată cuminte pe teancul de velințe de pe laviță. Ce am fi noi, oamenii, dacă am înțelege că fericirea este exact în locul pe care ne grăbim să-l părăsim?

Ekaterina „Keke” Gheladze, mama lui Stalin, l-a întrebat pe fiul ei cu ce se ocupă. Acesta i-a răspuns că este un fel de țar. „Mai bine te făceai preot!”, i-a spus „Keke”. Există cineva care crede că bătrâna nu a avut dreptate?