Kalokagatha la Securitate

Kalokagatha  la Securitate

Am citit cu ochi din ce în ce mai încețoșați ”Dosarele secrete ale agentului Anton. Petru Comarnescu în arhivele securității”, o carte alcătuită de Lucian Boia.

Cum se vede din titlu, cartea se referă la colaborarea lui Petru Comarnescu cu Securitatea și conține o selecție a producției acestuia pentru uzul și abuzul poliției politice. Anton este numele conspirativ sub care P. Comarnescu livra Securității. Cărți de acest gen nu mai uimesc pe nimeni. De cînd arhivele Securității s-au deschis cercetării, măcar atîta am înțeles cu toții: relația României cu Securitatea a fost vastă și extrem de intensă.

Au turnat oameni la care nu te-ai fi așteptat, oameni cu sînge albastru și oameni onorabili, oameni talentați și inteligenți, oameni cu carte și oameni cu solidă reputație profesională. Unora le-a fost frică și au cedat vreunui șantaj, alții s-au gîndit că pot să obțină serioase avantaje, nu puțini au fost cei care pur și simplu au vrut să facă rău altora, simțind că statutul de turnător al Securitate conferă o putere ocultă asupra celorlalți, or fi fost și unii convinși că așa îți aperi țara sau că astfel mai speli din păcatele unui trecut care, de obicei, era sancționat de regimul comunist. Multe au fost motivele pentru care Securitatea a pătruns adînc în inima și-n mintea României. Mi s-au împăienjenit, totuși, ochii citind această carte, ca și cum ar fi obosit și vroiau o pauză. Curiozitatea nu m-a lăsat și am forțat pînă am terminat cartea. Apoi, am adormit adînc – un somn de curățire.

 Volumul cuprinde doar o mică parte dintre notele informative furnizate de Anton; Lucian Boia ne spune că există nu mai puțin de șase volume cu informări semnate de el, în perioada 1953 – 1969. În cartea de la Humanitas, notele sînt așezate pe capitole în funcție de obiectul/obiectivul la care se referă. Antologatorul, istoricul Lucian Boia, pleacă de la ideea că Anton trebuie privit ca un veritabil alter-ego al intelectualului Petru Comarnescu.

Ne puteți urmări și pe Google News

Măcinat de faptul că nu a scris marea operă pe care credea că e pregătit să o scrie, chinuit de faptul că cei din jur nu-i recunoșteau capacitățile intelectuale pe de-a întregul, înfricoșat, cu siguranță, de faptul că propria homosexualitate putea deveni oricînd motiv de represiune și chiar de închisoare în regimul politic al acelor ani, traversînd perioade de sufocante dificultăți financiare, Petru Comarnescu pare că a considerat informările la Securitate ca pe o armă letală în mîna sa în războiul lui cu lumea care îl nedreptățește. Astfel, Petru Comarnescu cel în război cu lumea se numea Anton. Nu îmi pot explica, altfel, atenția, stilul și determinarea cu care turna. Și nu erau turnătorii inofensive.

Efectele turnătoriilor sale, de altfel, s-au  văzut. Oameni de care se ocupă în notele sale ani de zile, ajung în cele din urmă în închisoare, chiar dacă nu direct, din pricina notelor sale, ori sînt executați public în ședințe de demascare. Cum s-o fi simțit Petru Comarnescu, de pildă, în 1960 cînd Remus Niculescu, pe care îl turnase sistematic, ani în șir, este arestat și condamnat la 7 ani de închisoare politică? Sigur, Remus Niculescu va merge la închisoare în lotul Noica – Pillat, pentru pricini care nu au directă legătură cu notele lui Anton, dar e neîndoielnic faptul că teza ucigătoare a ”dușmanului poporului” cu care Securitatea marca victimele a fost încurajată, dacă nu insulfată de la bun început aparatului de represiune, de harnicul Anton.

Mă gîndesc la asta, mai ales că, la un moment dat, relatînd o întîlnire a sa cu Emil Cioran, Anton spune că filozoful eternei melancolii se simțea vinovat că Noica și ceilalți au fost aruncați în temniță pentru că, printre altele, citiseră cărțile sale. Adică, Cioran simțea remușcări pentru că lectura unei cărți a lui l-a tirmis la închisoare pe Noica și îi spunea asta lui Comarnescu, dar Comarnescu nu simțea mare lucru că, în lotul lui Noica, mergea la închisoare și Remus Niculescu pe care îl turnase fervent.

Petru Comarnescu (1905 – 1970) a fost unul dintre cei mai străluciți intelectuali ai generației sale. A fondat revista ”Criterion” (1934) și a organizat evenimentele publice din jurul ei, alături de Mircea Vulcănescu. A fost prieten cu Eliade, Noica și Cioran. Așa se face că, la mijlocul anilor 60, cînd România a decis să-i recupereze cumva pe Eliade și pe Cioran în folos propagandistic, desigur, unul dintre vectorii folosiți de Securitate pentru atragerea acestora spre România a fost chiar Comarnescu. Se vede asta în elanul cu care scrie Securității, după ce s-a întîlnit cu vechii amici.

La un moment dat, o nuanță temătoare dintr-o notă despre Eliade dezvăluie că, de îndată ce primea o scrisoare de la acesta, Comarnescu dădea fuga la Securitate și o arăta din proprie inițiativă.Dezgustător pînă la amețeală! Altfel, Comarnescu este, printre altele, autorul unui volum impozant re-editat după 1990, intitulat ”Kalokagathon” ( de la Kalokagata – idealul grecesc al unirii frumosului cu binele), care cuprinde teza sa de doctorat de la University of South California, dar și alte texte. Studia, în tinerețe, contopirea dintre etic și estetic.

În generația sa, mai ales franțuzită și nemțită, Comarnescu trecea drept ”americanul”. Petrecuse un an și jumătate în Statele Unite, unde făcuse un doctorat, și era un fel de vector purtător de cultură americană în mediul bucureștean interbelic – nu erau mulți ca el pe atunci. După 1947 s-a adaptat, temător, vremurilor. S-a dedicat artelor plastice și, cu hărnicie, cum vedem, Securității. Își doarme somnul de veci la Voroneț. Doar Dumnezeu știe dacă liniștit ori nu.