În stradă, unii protestează împotriva Legilor Justiției, ca și în parlament, unde doimaiștii și vamaioții suflă în vuvuzele și tutuiegi… (În copilărie, când o necăjeam peste măsură, ma-marea îmi zicea: „Ești tutuiag la cap ?” Așa și cu ăștia…) Atmosferă de ospiciu, zbor deasupra unui cuib de cuci, în „țara măgarilor”, acolo unde, ca să-l citez pe Ștefan Zeletin, pe hârtie se află „o întreagă puzderie de norme de tot soiul. Decât, orice măgar dă în ele cu copita și se poartă ca un măgar ce este…”

– Vă atrag atenția că aici sunteți într-o sală de judecată, nu la televizor  sau altundeva ! Nu ne tragem de șireturi și nu avem amiciții, ați înțeles ? își  iese  din pepeni șeful pretoriului, un tip de-o duritate exagerată și premeditată.

– Am înțeles, domnule judecător ! îi răspunde martorul.

– „Domnule președinte”, nu judecător ! îl corectează cu o voce metalică bărbatul în robă. Sunteți  cam relaxat, repet, nu vă aflați într-un  studio de televiziune.

Unul dintre inculpați își exprimă nemulțumirea. Se foiește în bancă vădit  iritat.

– În  picioare,  unde vă credeți ? Veniți în față, la colț, ca să nu mai vorbiți   neîntrebat ! îl ia la rost „dirigintele”  cu bavetă.

„Leprosul penal” se conformează, însă după o oră  face imprudența  să se sprijine de un  stâlp.

– Am spus să stați în picioare,  nu pricepeți  limba română ?  Treceți aici, lângă complet, ca să nu nu mai avem discuții !  tună cu și mai mare furie președintele.

Magistratul rămâne  inflexibil, sticliri  de ură îi  joacă în priviri, se  uită la noi ca la niște viermi. Cei de dincolo de pupitru i  se par o adunătură de infractori, abia ne îngăduie în sala lui. Dar „Judecătorul  și avocatul lucrează în  suportare reciprocă”, aș vrea să îi strig vorbele mandarinului Petre Pandrea… Știu că le-ar pricepe, nu e un străin în casa cărții, dimpotrivă.

Orele se scurg cu încetinitorul.  Proscrisul  șade în picioare, aidoma unei santinele la drapel.

– Dacă ați obosit, dar,  repet, numai dacă ați obosit și nu mai rezistați, să-mi spuneți ! îl  umilește iarăși cinicul  judecător.

Acuzatul tace, încăpățânându-se să nu răspundă. Un duel al nervilor, al orgoliilor. În cărțuliile astea de procedură penală ni se împuie capul cu fel de fel de principii înalte, europene  – echitabilitatea procesului  penal, egalitatea de arme între acuzare și apărare, imparțialitatea  judecătorului…

În realitate nu-i chiar așa, uneori ești silit să asiști la asemenea scene. De ce m-aș mira, omenirea are o vastă și tragică tradiție  a cruzimii. Odinioară, desfrânatul Bonifatie, după ce se declară creștin, este spânzurat cu capul în jos, i se introduc trestii subțiri sub unghii, i se toarnă plumb topit pe gură, este vârât cu  țeasta într-o căldare cu smoală încinsă… Sfântul Tirs cunoaște și el chinurile groaznice: este aruncat de pe un zid  înalt, jos fiind țepi și piroane ascuțite, i se înțeapă ochii, i se sfărâmă picioarele, i se toarnă plumb topit pe spinare, iar la final este tăiat  cu un fierăstrău… Alt sfânt, Elefterie, primește pedeapsa  biciuirii,  punerii pe un pat de fier încins în foc, aruncării în smoală clocotită și arderii în  cuptor… Citești  și te crucești, acesta-i omul !?

Inchiziția,  lagărele  naziste, pușcăriile comuniste și cele capitaliste de la Guantanamo intră și ele în această istorie a sălbăticiei deloc… umane. În definitiv, judecătorii  de azi, câțiva dintre ei, slavă Domnului  !, vor să ne  amintească neapărat că  modelele lor se găsesc în acele sinistre vremuri. Și, prin urmare, asezonează actul de justiție cu ingredientele batjocoririi și înjosirii inculpaților, dintr-un soi de răzbunare personală. Culmea, împărțitorii aceștia  de dreptate sunt foarte bine pregătiți profesional,  nu ai ce să le reproșezi  altminteri.  De parcă omenia ar însemna slăbiciune, poți să-l trimiți  pe vinovat la  pușcărie și fără a scrâșni din dinți, politicos și grav. Judecătorul nu-i  și călău !

– Domnule președinte, îl aud pe inculpat, vă rog să-mi  permiteți  să stau  jos și  vă promit că  nu se va mai întâmpla.

–  Bine, luați loc și țineți minte că  aici sunteți într-o  sală de judecată ! vibrează din nou aerul din austera încăpere.

Noi, ceilalți, murmurăm, deși ar fi  trebuit să  părăsim sala și să ne depunem mandatele în semn de protest pentru samavolnicirea ideii de justiție. Însă am tăcut, striviți de greutatea  clienților pe care îi  cărăm în spate pe drumul dintre libertate și detenție… Ori invers, deși…

– Cine a vorbit ? Inculpați sau avocați, nu  admit să-mi tulburați  liniștea !  ne pălmuiește de-a valma satrapul, în ochii căruia suntem totuna…

În stradă, unii protestează împotriva Legilor Justiției, ca și în parlament, unde doimaiștii și vamaioții suflă în vuvuzele și tutuiegi… (În copilărie, când o necăjeam peste măsură, ma-marea îmi zicea: „Ești tutuiag la cap ?” Așa și cu ăștia…)  Atmosferă de ospiciu, zbor deasupra unui cuib de cuci, în „țara măgarilor”, acolo unde, ca să-l citez pe Ștefan Zeletin, pe hârtie se află „o întreagă  puzderie de norme de tot soiul. Decât, orice măgar  dă în ele cu copita și se poartă ca un măgar ce este…”