Cezar Ivănescu (foto) locuia pe atunci nu departe de Piaţa Rosetti, într-o garsonieră închiriată la parterul unei clădiri de peste drum de Biserica Popa Rusu, împreună cu soţia sa Maria, care a tradus în româneşte Călătorie la capătul nopţii de Louis-Ferdinand Céline, o capodoperă a literaturii universale.

Tocmai descoperisem Cronică de familie de Petru Dumitriu, pe care îl consider cel mai mare prozator român postbelic. Auzind de admiraţia mea pentru acest scriitor, Cezar Ivănescu mi-a povestit cum avusese norocul să se afle la Iaşi într-o zi din anul 1956, când, în cea mai mare librărie din oraş, se lansa trilogia lui Petru Dumitriu, iar autorul dădea autografe. Era cea dintâi manifestare de acest gen petrecută la Iaşi după abdicarea silită a Regelui Mihai, publicul fiind foarte numeros. Pe atunci, Petru Dumitriu încă mai era căsătorit cu prozatoarea Henriette Yvonne Stahl, o femeie cu 24 de ani mai mare decât el, de care avea să divorţeze un mai târziu. Când, în librăria din Iaşi, unde se strânseseră peste două sute de persoane, Petru Dumitriu se pregătea să dea autografe, aşezat la o masă cu soţia lângă el, i s-a postat în faţă, cu primul volum al trilogiei în mână, una dintre cele mai frumoase femei ale Iaşiului din epocă, Julieta pe numele de botez, asistentă la secţia de franceză a Facultăţii de Filologie.

Imperturbabil, Petru Dumitriu s-a făcut că nu o observă, deşi femeia a rămas ostentativ pe locul ei până ce scriitorul a dat ultimul autograf, şi-a pus stiloul în buzunarul interior al vestonului, ridicându-se şi, după ce şi-a încheiat haina, a ieşit din librărie cu soţia la braţ.

***

Cezar Ivănescu s-a născut la Bârlad în familia unui medic veterinar, urmând acolo liceul. În acelaşi an 1956, părinţii săi au angajat un sobar pentru o lucrare care a durat câteva zile, în acest răstimp meşterul locuind şi luând masa în casa viitorului poet. Uneori luau parte la prânz sau la cină şi alte rude, oamenii neezitând, întrucât se aflau în familie – stimulaţi şi de un pahar de vin –, să îşi mărturisească greutăţile şi să vorbească de abuzurile puterii locale. Sobarul asculta atent, clătina din cap şi spunea cu voce scăzută:

– Eh, dacă ar şti cumnatu’ Ghiţă toate fărădelegile astea!…

În ziua în care îşi isprăvise lucrarea, la ultima sa masă luată cu stăpânii casei şi cu musafirii lor, sobarul şi-a repetat obida şi exclamaţia, prilej ca să-l întrebe cineva:

– Da’ cine mai e, nene, şi cumnatu’ Ghiţă ăsta?

Pe faţa sobarului a apărut o expresie solemnă, a lăsat să treacă un moment de tăcere şi apoi a răspuns rar şi răspicat:

– Tovarăşu’ Gheorghe Gheorghiu-Dej! Când era electrician la Galaţi, a trăit cu sora mea aproape un an de zile. Venea la noi în casă, stătea la masă, l-a cunoscut mama, l-am cunoscut şi eu foarte bine, aşa încât îl socotesc ca pe un cumnat…