Prin ușa intredeschisă se auzeau drăcuiturile unchiului ei, avocat : - Fir-ar a dracului de treabă, dacă asta mai e justiție! Cum să-l condamni, mă, după o achitare?

Ioana a intrat în birou, privind nedumerită:

- Ce s-a întâmplat, unchiule? - O știi pe amărâta aia de care țiam povestit? Aia cu falsurile? - Da. E dosarul pe care mi l-ai dat să-l citesc săptămâna trecută și m-ai întrebat ce părere am. - Și ce părere ai avut? - Că e nevinovată, la prima vedere. - Lasă-mă cu vederile, că nu țiam arătat un tablou. Ce părere ai după ce ai citit dosarul? - N-am apucat să-l termin unchiule. - Atunci cum poți avea păreri? Uite, vezi, superficialitatea asta a voastră bagă oameni nevinovați la pușcărie. - Cât i-au dat? - Doi ani cu suspendare. - Păi și de ce ești supărat? E liberă. - Ioana, Ioana, mai avem multe de lucrat la tine. Nici nu mă gândesc să te las să dai la magistratură, până nu înțelegi cu adevărat ce înseamnă să fii judecător, nu călău. - Ce spui, unchiule? - Copile, până nu vezi suferința, nu poți să judeci. Vreau să mă mândresc cu tine, nu să las capul în pământ de rușine.

Ioana era în ultimul an de facultate și își dorea din tot sufletul să fie judecător. Unchiul ei, un avocat renumit, încercase în zadar s-o atragă de partea apărării. Dar măcar nădăjduia că va face din ea un judecător drept, care să nu se creadă mai presus de Dumnezeu.

- Când eram un tânăr judecător, credeam că toată lumea stă în pixul meu. Oamenii tremurau când mă vedeau, iar asta îmi dădea o aroganță de care acum mi-e rușine. Din fericire pentru mine, am avut un șef care m-a adus cu picioarele pe pământ și mi-a arătat cât de important este să ai conștiința împăcată că ai făcut ce trebuie.

Ioana nu prea înțelegea vorbele unchiului ei. La fel cum nu înțelegea de ce acesta alesese să renunțe la cariera de judecător ca să se facă avocat.

- Stai la noi la firmă un an, ca să vezi ce înseamnă justiție atunci când nu ești pe un piedestal. Și dacă nici atunci nu vei înțelege, Dumnezeu mi-e martor că am încercat.

Ioana a cam strâmbat din nas, dar n-avea încotro. Părinții o dăduseră pe mâna avocatului familiei, ca să scoată ceva bun din ea. Mai de silă, mai de milă, s-a dus să vadă cum trăiesc avocații și clienții lor prin sălile de judecată.

Treptat, superficialitatea, care la început o făcuse să nu citească dosarele, s-a transformat într-o adevărată pasiune pentru studiu. A început să-i pese de oameni, să se revolte în fața nedreptății, să înțeleagă și să empatizeze.

- Intră în fiecare sală de judecată. Vezi ce judecător îți place, învață de la el, o sfătuia unchiul ei.

Ioana începea să înțeleagă că nu orice om ajuns în fața justiției e vinovat, că oricât de vinovat ar fi cineva are drepturi, că nimeni nu e mai presus de lege.

- Unchiule, cum voi ști că am dat o soluție bună? - Vei ști, nu-ți face griji.

Anul de practică la firma de avocatură a trecut pe nesimțite. Ioana începuse să se obișnuiască cu viața asta, se atașase de clienți, nu mai vedea infractori pretutindeni.

A intrat din prima la Institut și toată firma era mândră.

- Puiul ăsta de om va ajunge un judecător pe cinste. - Numai de n-ar strica-o acolo. Să nu-i bage în cap tâmpenii, își dădeau cu părerea alți avocați.

Ioana era fericită. Știa și simțea că locul ei e acolo. Deși o persoană extrem de sociabilă, a reușit cu greu săși facă prieteni. Cum avea puțin timp liber, dădea fuga la biroul unchiului, unde o așteptau cazuri adevărate, cu oameni în carne și oase.

- Cum e, copile? Cum te descurci? - E foarte bine, unchiule. Îmi doresc mult să prind Bucureștiul. - Ai optat pentru judecător, da? - Nici nu încape discuție. Niciodată nu voi putea fi procuror. Și știi de ce? - Spune-mi. - Datorită ție. Între a acuza și a apăra, eu vreau să fiu cel care face dreptate. 

Bătrânul avocat se simțea împlinit.

- Îți spun un secret, Ioana. Cât timp am fost judecător, îmi făcusem o listă cu avocați pe care îi admiram foarte mult. Și visam să iau câte ceva de la fiecare, iar într-o zi să fiu mai bun decât ei. - Pentru mine tu ești singurul model, unchiule. - Nu e bine așa. Observă sala, Ioana, mergi printre oameni, ascultă tot și încearcă să îți imaginezi că pe scaunul ăla cu spătar înalt ești tu. Când vei fi acolo, sus, când oamenii se vor ridica în picoare în fața ta, să-i judeci așa cum ți-ar plăcea ție să fii judecată.

Ioana era o fată strălucită. La seminariile unde se discutau spețe, era cea mai activă.

- Tinerețea ei contrasta teribil cu maturitatea argumentelor.

Un judecător de la Înalta Curte o îndrăgise teribil, spre disperarea colegilor de grupă :

- Ești cumva fiica avocatului Iordache? - E unchiul meu. Transmite-i complimentele mele. O să scoatem un judecător pe cinste din tine.

Au început practica în instanțele de judecată. Era multă emoție și nerăbdare în ochii viitorilor judecători și procurori. Într-o zi, pe scaunul ăla voi sta eu, își spuneau. Acum erau doar niște tineri, neștiuți de nimeni, care își găseau cu greu un loc în sălile ticsite de oameni. Se grupau câte 4-5, privind curioși la avocați, la inculpații din boxă, ascultând pledoarii încâlcite în dosare ce nu se mai sfârșeau.

O doamnă, desemnată să le fie ghid, le prezenta fără entuziasm arhiva instanței. Dar ei erau dornici să vadă sala, să privească justițiabilii, să simtă cu adevărat ce înseamnă să fii magistrat. Așa că i-a dus într-o sală de la secția penală unde tocmai se judecau măsuri preventive.

- Domnule avocat, sunteți la al treilea avertisment. Mă văd nevoită să vă amendez.

Ioana o privea cu interes pe judecătoare.

- Doamna președintă, amendațimă, dar nu-mi luați cuvântul. Lăsați măcar aparența că vă pasă de oamenii ăștia . - Domnule avocat, depășiți orice limită. V-am lăsat să vorbiți cât ați dorit. Luați loc în bancă. Aveți de plătit o amendă de 5.000 de lei.

Avocatul și-a scos roba și s-a apropiat de microfon:

- Doamna președinte, vă rog să luați act că din acest moment calitatea mea de apărător ales al inculpatului încetează. Reziliez contractul de asistență juridică. - Nu puteți face asta. E obligatorie prezența dumneavoastră, iar avocat din oficiu nu avem ca să vă înlocuim. - Eu sunt de neînlocuit. Acordați un termen pentru ca inculpatul să își găsească alt avocat. - Imposibil, arestul preventiv expiră poimâine.

În sală toată lumea vocifera. Ioana era tăcută. Ce aș face eu dacă aș avea în față un asemenea avocat? Seara i-a povestit unchiului ei toată întâmplarea.

- Și, ce a făcut judecătoarea? - I-a dat termen peste trei ore. - Cine era avocatul care a făcut tot circul ăsta? - Unul Teodorescu. - Ah, atunci a fost prea blândă judecătoarea. Tipul ăsta e execrabil, mereu provoacă conflicte gratuite. - Unchiule, e unul de-al tău, cum poți spune asta? - Copile, și printre noi sunt multe uscături. Ce dacă e unul de-al meu? Așa ceva e de netolerat. Trebuie să găsești mereu un echilibru. Nu mai gândi așa – ăla e de-al meu, celălalt e de-al tău. Ai instincte bune, încrede-te în ele.

Cei doi ani de pregătire în magistratură au trecut de parcă nici n-ar fi fost. Se apropia examenul de absolvire. Ioana își dorea mult să nu-și dezamăgească unchiul. Trebuia să prindă un loc în București, iar asta însemna că avea nevoie de note mari.

A trecut cu bine de examenul la drept civil, deși nu-i plăcea în mod deosebit. Dar un judecător de penal trebuie să știe și civil, asta era clar.

Subiectul practic de la drept penal avea să fie piatra de încercare, dar Ioana nu știa încă asta. Era o speță aparent banală- un inculpat, trimis în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni cu violență, arestat preventiv de 6 luni. Nu intru în detalii, că sunt prea tehnice și stric rostul poveștii.

Ioana vedea cu ochii minții inculpatul, părțile vătămate, probele din dosar. La prima vedere, parcă n-ar fi probe.... Brusc, vorbele unchiului i-au răsunat în ureche: mergi până la ultima probă din dosar, nu te crampona de aparențe. Lasă prima vedere, că nu ești în fața unui tablou.

Instinctul Ioanei funcționa perfect – nu existau suficiente probe că individul era vinovat. Achitare, asta era soluția pe care ar fi dat-o ca judecător. Nu pot condamna un om dacă nu am certitudinea că e vinovat. A ieșit epuizată din examen, dar mulțumită.

- Ce ai făcut la speță? a întrebat- o un coleg. - Achitare. Nu sunt probe. - Ești nebună? După șase luni de arest preventiv tu îi dai achitare? O să te depuncteze, ai să vezi. - Asta e logica ta când dai o soluție? Dacă a fost arestat preventiv nu poți să-l achiți? - Normal. ​- Greșesti.

Rezultatele au picat ca o ghilotină. Ioana nu fusese depunctată pentru soluția de achitare, de la drept penal. Nici ceilalți trei colegi care gândiseră ca ea.

Că vorba aia, dacă nu ești sigur că e vinovat, nu îl bagi la pușcărie.

- Iar dacă cineva a fost arestat preventiv, nu înseamnă că e vinovat.

P.S – Ioana a prins Bucureștiul și este judecător. Sper să-și citească povestea cu plăcere.