Din punctul meu de vedere, limitele pedepselor în România sunt deja prea mari, inclusiv la faptele cu violență. Dacă ne raportăm la media europeană a pedepselor cu închisoarea vom vedea că România pedepsește deja foarte aspru. Media europeană a pedepselor cu închisoarea este puțin peste 9 luni, de vreme ce, în România, aceeași medie este undeva între 3 și 5 ani (pentru detalii, va rog să consultați SPACE I al Consiliului Europei).

Nu există nicio dovadă științifică care să susțină că pedepsele cu închisoarea scurte sau lungi au vreun impact asupra ratei criminalității. Ba dimpotrivă, un studiu mai vechi realizat de Tarling arată că, pentru a diminua cu 1% rata criminalității, Statele Unite ar trebui să încarcereze încă un milion de persoane. Acestă reducere a ratei criminalității nu s-ar datora efectului de prevenire generală sau specială (deterence), ci efectului de volum. Altfel spus, reducerea s-ar produce prin scoaterea din societatea liberă a unui număr semnificativ de persoane, printre care, inevitabil, și pe unele care ar fi comis fapte penale dacă ar fi rămas în libertate. Diverse experimente au demonstrat că efectul de prevenire generală (deterence) al pedepselor este aproape nul. Unul dintre aceste experimente a urmărit longitudinal două grupuri mari de persoane relativ comparabile.

Grupul experimental a participat la execuția unor deținuți condamnați la moarte, în vreme ce grupul de control nu a fost supus unui astfel de exercițiu. După câțiva ani, procentul celor care au comis fapte penale, inclusiv cu violență, din ambele grupuri a fost comparabil. Prin urmare, contemplarea pedepsei posibile nu reduce riscul comiterii de fapte penale. Dovada supremă este aceea că înșiși cei care au executat pedepse privative de libertate recidivează în proporție semnificativă.

Un studiu recent publicat în Marea Britanie arată că în această țară rata de recidivă la un an de la liberarea dintr-o pedeaspa scurtă (sub 12 luni) este de 64%. Prin urmare, ridicarea limitelor pedepselor cu închisoarea nu ar face decât să supra-aglomereze și mai mult penitenciarele, să crească costurile statului și să mărească numărul celor care se adresează Curții de la Strasbourg pentru compensații.

Soluțiile pentru reducerea ratei infracționalității, așa cum rezultă din numeroase studii, se leagă de certitudinea pedepsei, accesul la locuri de muncă decente, o polarizare socială redusă, reintegrarea socială a celor care au executat deja pedepse privative de libertate și așa mai departe. Aici cred că ar putea primul ministru să intervină benefic pentru a crește siguranța publică.

Cât de probabilă sau certă este pedeapsa în România? Care este rata de rezolvare a faptelor sesizate la poliție (așa numita clear-up rate, în literatura anglo-saxonă)? Inspectoratul General de Poliție nu publică aceste date. Nici nu știu dacă le colectează. Mai mult, ar fi foarte util să știm care este rata de rezolvare a cazurilor pentru diverse infracțiuni – de exemplu, pentru furt, omor, viol etc. Așa am putea înțelege mai bine cât de eficientă este Poliția Română. Faptul că Poliția ar putea avea o rată de rezolvare a cazurilor de sub 30-40% este anticipat intuitiv de către infractori. Ei știu că au comis multe fapte penale și nu au fost identificați. Mai știu și că prietenii lor au comis fapte penale și nu au fost prinși. Se formează, astfel, o percepție de incertitudine a pedepsei care nu face decât să-i încurajeze într-o direcție infracțională. La ce bun o pedeaspa severă, dacă aplicarea ei este improbabilă?

Te-ar putea interesa și: