Joaca lui Putin cu rachetele nucleare hipersonice, pe marginea prăpăstiei. Pulsul planetei

Anul trecut, chiar în final de 2018, Vladimir Putin a asistat, pe 26 decembrie, la un test cu racheta hipersonică, din sediul Ministerului Apărării din Moscova, alături de ministrul Apărării, Serghey Shoigu și de șeful Statului Major General al Armatei Ruse, Valery Gherasimov, oamenii cei mai influenți în administrația Moscovei din ultimii 5 ani, de la anexarea Crimeii. Atunci, locul „civililor” din FSB și SVR ca vârf de influență a fost luat de către cei doi șefi ai Armatei și de GRU - în ciuda operațiunilor sale extrem de vizibile, controversate și expuse public, fapt care a dus la pierderea prematură, în condiții dubioase, a ultimilor doi șefi.

Putin a salutat testul reușit ca pe o mare realizare și un cadou de An Nou, fiind vorba despre un test reușit, după multe eșecuri succesive. Principala problemă, inițială, fiind trecerea de la decolarea pe un combustibil convențional la zborul hipersonic, cu un alt tip de combustibil solid, trecere care a făcut ca toate testele anterioare să eșueze. Mai mult, chiar atunci când și-a luat al doilea mandat prezidențial, la 17 martie 2018, Vladimir Putin a făcut toate demonstrațiile cu animație în spate, fără nici o prezentare de arme reale, deși pretindea că e vorba despre zboruri reușite și arma deja testată.

Care e marele secret al armei hipersonice? Mai întâi, e vorba despre nivelul de zbor, la limita dintre atmosferă și stratosferă, circa 91 km, un zbor ce nu mai cuprinde, ca în cazul rachetelor balistice intercontinentale, zborul în spațiul cosmic. Apoi e vorba despre pretinsa lovire, în spațiul atmosferic, cu o viteză de 20 de ori mai mare decât cea a sunetului, pe baza propulsiei proprii, la care se adaugă accelerația gravitațională. Un alt deziderat pe care pretinde că l-a îndeplinit actuala generație de rachete hipersonice rusești este manevrabilitatea, posibilitatea de a schimba traiectoria și corecții aleatorii care pot face ca orice interceptare pe o traiectorie identificată, optimă, să nu poată fi încununată cu succes, la viteză adăugându-se și traiectoria variabilă, ce poate fi corectată/dirijată de la sol.

Testul din pragul Noului An 2019 a fost făcut prin lansarea de la baza de rachete Dombarovsky din munții Urali către ținta din peninsula nordică Kamchatka, la peste 6,000 km, cu pretinsa lovire a țintei. Cât despre tehnologia hipersonică, ea a fost dezvoltată de subsidiara agenției Roskosmos condusă de Dmitri Rogozin, numită Institutul Central de Cercetare al Construcțiilor de Motoare - TsNIIMash, o tehnologie folosită la rachetele Kh-47M2 „Kinzhal” („Pumnalul”) - o rachetă balistică nucleară desfășurată la bazele din Districtul Militar Sudic, înainte de a ajunge în formă perfecționată, pe rachetele Avangard, al cărui test l-am văzut cu pompă în final de an.

Surprize în drumul spre Grecia. Taxe ascunse și amenzi pentru turiști

Viața la bloc. Ce pățești dacă ți se strică centrala

Potrivit analizelor și cercetărilor americane în materie, pretențiile comportă mari semne de întrebare. În SUA, cercetarea pe această dimensiune se face doar pentru încărcături convenționale sau fără încărcătură. Motivul e simplu, în acest moment sunt probleme majore de căldură degajată și de stres al vitezei care poate determina explozia prin simpatie în timpul zborului. Jumătate din testele americane au explodat în aer, la fel și cele rusești.

În plus, e vorba despre dubii majore față de capacitatea de manevrabilitate, care este redusă la acea viteză și poate duce oricând la ratarea țintei, dacă schimbarea nu e prognozată din planificarea loviturii, de la început, comportând o singură manevră stabilită clar și calculate ca atare. Ceea ce infirmă pretenția de zbor la înălțime aleatorie, variabilă, a unei asemenea rachete, care ar străpunge scutul antirachetă american, pentru că ar afecta fundamental precizia loviturii. În plus, e și o dovadă de iresponsabilitate crasă să utilizezi asemenea rachete, pe care le poți pierde oricând pe traiectorii necontrolate, și care pot lovi aleatoriu, oriunde, în caz de eșec. Nu că cineva ar pune multă încredere în capacitatea Rusiei lui Putin de a asuma responsabilitatea jocului cu arma nucleară, după ce și-a inclus în Strategia de Apărare utilizarea armei nucleare în conflicte regionale convenționale în care îi sunt afectate interese fundamentale. Doar că avantajele strategice față de rachetele intercontinentale clasice sunt, de asemenea, discutabile. SUA, de exemplu, e interesată de viteză pentru lovituri de precizie, cu scop de descurajare a inamicului. În alte direcții, racheta hipersonică nu oferă avantaje majore.

Cert este că peste 10 dintre savanții care au dezvoltat tehnologia hipersonică au fost arestați de către FSB în Rusia, la începutul anului 2018, sub acuzații de înaltă trădare. Și e vorba despre savanți decorați și implicați deja în multe programe de cercetare comune la nivel european sau cu SUA și NATO. Mai întâi, Viktor Kudryavtsev, un eminent savant, în vârstă de 75 de ani, cardiac, a fost arestat recent pentru două mailuri transmise către partenerii săi anteriori de la Institutul Von Karman pentru Dinamica Fluidelor cu care a dezvoltat proiectul TransHyBeriAN - „Caracterizarea efectului de zid de temperaturi în timpul tranziției fluidului hypersonic printr-un con prin experimente și simulări numerice” finanțat cu un buget de 651,373 Euro dintre care 499,999 Euro de către Uniunea EUropeană, între 2011-2013, având ca beneficiari ESA- Agenția Spațială Europeană și ROSCOSMOS. Aceeași soartă a avut-o Vladimir Lapygin, condamnat la 7 ani închisoare pentru pretinsa livrare către chinezi a unui software pentru optimizarea caracteristicilor aerodinamice a unui avion hipersonic „ce conținea secrete de stat.” Era vorba despre o formula prealabilă prin care acesta căuta fonduri printr-o cercetare comună cu chinezii. Că și-a încarcerat savanții sau vrea să-i izoleze e una - s-a mai întâmplat în epoca sovietică - dar problema lui Putin este cine mai face cercetarea pentru Rusia, cât timp cei responsabili (și arestați) sunt persoane care și-au făcut studiile și stagiile de cercetare în epoca sovietică, și aceștia dispar natural, ca efect al vârstei înaintate.