S-a scris mult despre viața și arta lui Jacqueline Du Pré (1945 – 1987). Cred că în lumea iubitorilor violoncelului s-a instuit chiar un adevărat cult pentru ea, cam cum e cultul Gould pentru iubitorii de pian/Bach. S-a făcut și un film artistic foarte controversat pronind de la o carte scrisă despre ea, de sora și fratele ei, la cîțiva ani după ce a murit.

Nu aș recomanda acest film decît ca exercițiu de scepticism pentru cei care știu deja bine cine a fost această excepțională femeie. Cei care sînt curioși să afle fără să știe multe despre ea și ar vedea filmul, ar putea să-și facă o părere greșită care greu mai poate fi îndreptată, căci ceea ce oamenii văd cu ochii lor rămîne cu mai multă autoritate în mintea lor decît ceea ce citesc ori aud. Înainte de orice, Jacqueline Du Pré trebuie ascultată cîntînd. Apoi, trebuie citite mărturiile despre arta ei. Nu în ultimul rînd, trebuie văzută și ascultată ea însăși. Abia apoi, dacă mai e necesar, este de văzut filmul artistic despre viața ei.

Sigur că povestea ei are toate ingredientele care fac, uneori, din marii artiști personaje de tabloid. A fost un copil minune. La patru ani a auzit pentru prima dată sunetul unui violoncel și a spus mamei ei, care era profesor de pian la Academia Regală de Muzică din Londra, „Vreau să fac și eu acest sunet”, fără să aibă vreo altă reacție la auzul altor instrumente. A studiat instrumentul de la cinci ani, trecînd de la un profesor la altul într-un uimitor ritm al învățării. Unul după altul, profesori din ce în ce mai buni recunoșteau rapid, după cîteva luni, că nu mai au ce s-o învețe. Cînd a ajuns la apogeu și ridica săli în picioare, avea în jur de 24 de ani și trecuse deja prin mîna unora precum Paul Tortelier, Pablo Casals și Mstislav Rostropovici. În preajma Crăciunului anului 1967 l-a cunoscut la o serată pe Daniel Barenboim. Șase luni mai tîrziu, Jacqueline Du Pré s-a convertit la iudaism și s-a căsătorit, la Ierusalim, cu faimosul pianist. Au devenit imediat un cuplu de muzicieni entuziasmant, care a produs vîlvă mare în lumea muzicii clasice prin concerte și înregistrări susținute în ritm alert. „Beatlemania” care cuprinsese cu totul lumea pop în acei ani avea un corespondent perfect în lumea muzicii clasice prin admirația pe care o stîrnea tuturor cuplul tînăr, genial și îndrăgostit Barenboim – Du Pré. Zvonurile că mariajul lor nu e tocmai perfect au început să apară relativ repede, diverse surse atribuind și lui și ei aventuri extraconjugale, dar lumea era altfel atunci și asemenea bîrfe nu erau deloc periculoase pentru imaginea lor de mari artiști pentru simplul motiv că presa știa, cu responsabilitate de neîntîlnit astăzi, ce e important și ce nu. Împreună sau separat, ori chiar alături de alți muzicieni ai generației lor (Perlman, Zuckerman, Mehta etc.), Barenboim și Du Pré dădeau un nou sens succesului de public în lumea muzicii clasice.

Ea era cu adevărat un fenomen. Daniel Barenboim: „Exista o senzație de abandon pur cînd cînta și exact această calitate a făcut-o atît de îndrăgită de colegi și de public. Era ceva în felul în care cînta care te convingea că este complet și inevitabil adevărat, în ceea ce privește tempo-ul și dinamica. Cînta cu un extraordinar rubato, cu mare libertate, dar era atît de convingătoare încît te simțeai ca un biet muritor în fața cuiva care posedă dimensiuni celeste...Din punct de vedere muzical, era un fel de rebelă în sensul că avea felul ei propriu de obstinație”. Jacqueline Du Pré era un fel de forță a naturii cu expresie muzicală. Intensitatea carismei ei era formidabilă, după cum neobișnuită era și capacitatea ei de concentrare.

Începînd cu 1964 și pînă în 1970, Jacqueline Du Pré a cîntat pe unul dintre cele mai faimoase instrumente din lume, violoncelul Stradivarius „Davidov”, după numele primului său stăpîn, un faimos violoncelist de la curtea Țarului Alexandru al II-lea. Astăzi, violocelul se află în proprietatea fundației Vuitton și este dat spre folosință lui YoYo Ma.

Apoi, ca în tragediile antice, destinul a lovit cumplit. Fără să poată preciza exact de cînd, Jacqueline Du Pré începuse să simtă o amorțeală în brațe. A crezut că e simplă oboseală, dar simptomul s-a repetat. Peste ani, Barenboim va mărturisi că plutea între ei impresia nerostită că ceva tragic se întîmplă, dar nu puteau rosti exact acest sentiment. Simptomul s-a accentuat și s-a extins. Inițial, doctorii au spus că e vorba despre stress și au recomandat revizuirea drastică a agendei ei de lucru. Fără efect. În 1973, Jacqueline Du Pré era la New York pentru o serie de patru concerte cu dublul de Brahms, alături de Pinchas Zuckerman, sub bagheta lui Leonard Bernstein. La repetiții, nu s-a putut mișca aproape deloc. A avut nevoie de ajutor pentru a deschide cutia violoncelului. Bernstein i-a spus, zîmbind: „Hai, nu fi prostuță. Poți să cînți. Ai doar trac, dar trece.” La al treilea concert, a clacat. A fost un concert catastrofal și Bernstein și-a dat seama că e altceva decît credea. El însuși a dus-o la medic de-ndată. După controale complexe, digonsticul a fost cutremurător: scleroză multiplă. De atunci, Jacqueline Du Pré nu a mai cîntat niciodată. Barenboim a povestit acum cîțiva ani că motivul direct pentru care Jacqueline Du Pré nu a mai putut cînta, nu a fost acela că nuși mai simțea degetele pe corzi, cît acela că nu mai simțea greutatea arcușului în mînă: „Ridica un obiect și pur și simplu nu putea să spună dacă avea 50 de grame sau 5 kilograme – nu mai percepea deloc greutatea lucrurilor”. Cînd nu a mai putut cînta, a dat ore de master-class, adesea imobilizată în scaun. Avem ore întregi înregistrate cu ea în timpul acestor cursuri și astfel putem să constatăm că forța talentului ei era perfect dublată de o capacitate intelectuală ieșită din comun. A murit la 42 de ani.

De cîțiva ani, Daniel Barenboim începuse la Paris o relație cu pianista Elena Bașkirova, actuala lui soție. De altfel, încă înaintea morții lui Jacqueline Du Pré s-au născut cei doi copii ai cuplului Barenboim – Bașkirova.

În ultimii ani ai vieții ei, pe care i-a petrecut la Londra, Du Pré nu a știut niciodată că soțul ei are copii și, practic, o altă viață la Paris. Peste decenii, Barenboim a mulțumit presei britanice, care sigur că a știut, dar nu a publicat niciodată vreun rînd, menajînd ultimii ani ai lui Jacqueline Du Pré. „Pe drept cuvînt, o considerau un fel de comoară națională care trebuie respectată”, spune azi Brenboim, făcîndu-ne să oftăm după această decență inteligentă a meseriei de jurnalist care nu mai există astăzi. Vă imaginați că ar putea exista astăzi vreun jurnalist sau vreo publicație care să aibă știrea unei asemenea situații în viața a două super-vedete (căsătoriți, ea este bolnavă, el are o iubită cu care face și copii, iar ea nu știe nimic) și decide, din respect pentru ea, mai ales, să tacă? Astăzi, orice jurnalist ar fi dat de pămînt cu el, moralizator, în fața națiunii! Și ar fi explicat, cu aerul acela enervant, de martir vag în slujba interesului public, că își face datoria față de public. Nu și atunci. Era, indiscutabil, o lume mai bună! O lume în care a fi domn nu era radical incompatibil cu a fi jurnalist.

Acea presă britanică a avut dreptate: dincolo de drumurile complicate ale vieții private, Jacqueline Du Pré a fost un excepțional muzician. Un om-comoară națională a cărui suferință ce-l omoară încet și dureros în fața tuturor merită, înainte de orice, respect. Și cel mai nobil lucru este să nu-ți treacă prin cap să judecați dacă și cît îl respectă alții, ci cum îl respecți tu.

P.S. Ca mai toate femeile care se numesc Jacqueline și Jacqueline Du Pré era numită de prieteni Jackie. În lumea mondenă, numele acesta te duce imediat cu gîndul la soția fostului președine american J.F.Kennedy, aceeași cu soția fostului miliardar grec A. Onassis. Cum lumea mondenă trece, dar lumea culturii nu, sînt gata să pun pariu că peste un secol Jackie care va rămîne va fi Jacqueline Du Pré, căci ea e Jackie care contează.