Ar fi însemnat să lucreze într-o logică riguros delimitată ideologic. În schimb, legiunea s-a prezentat ca o reacţie morală fi rească la ceea ce ei considerau a fi o societate în care gargara pompoasă, compromisul suspect, lăudăroşenia ridicolă, corupţia endemică şi confuzia etică postrăzboi deveniseră obiceiuri reprobabile. Importantă era purifi carea spirituală, eliberarea şi ridicarea românului în propriii săi ochi

„Curățenie sufletească, vitejie, credință în Dumnezeu”

În unele cazuri, purificarea se făcea cu bâta şi revolverul. Fiind un obiectiv atât de măreţ, de transformare totală, nu oricine era eligibil. Doar elita era chemată să ducă acest proces la bun sfârşit. Pentru Codreanu, sistemul democratic era cel mai puţin în măsură să-i descopere pe membrii elitei, mulţimile alegând „afară de mici excepţii, tot ce este mai rău în sânul unei naţiuni.” Astfel că a propus înlocuirea principiului electiv cu cel al selecţiunii sociale, în care liderii „se selecţionează în mod natural din corpul naţiunii, adică din marea masă sănătoasă a ţărănimii şi muncitorimii, permanent legată de pământ şi de ţară.” Criteriile de selecţiune variau de la „curăţenie sufletească” şi „vitejie” până la „sărăcie” şi „credinţă în Dumnezeu.”

Deputat şi „trădător”

Mihail Stelescu părea a fi unul dintre aceşti tineri promiţători, cu spirit de sacrificiu şi exerciţiul disciplinei. Născut în 1907 la Galaţi, Stelescu s-a alăturat Legiunii Arhanghelului Mihail încă din liceu, fiind printre primii care depun jurământul de fidelitate, alături de C.Z. Codreanu, Ion I. Moţa, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Gheorghe Clime, Traian Cotigă şi alţii. În scurt timp ajunge unul dintre cei mai importanţi legionari din judeţul Covurlui. Combativitatea demonstrată îl ajută să fie numit pe un loc eligibil la alegerile din iulie 1932, devenind deputat în Parlament la numai 25 de ani. Cu toate acestea, doi ani mai târziu intră într- un conflict deschis cu liderul mişcării. Mai mult decât atât, Stelescu este acuzat că ar fi plănuit asasinarea Căpitanului la începutul lui septembrie 1934. Consfătuirile s-ar fi ţinut în casa unuia dintre conspiratori, anume Luca Gheorghiade. Cel care a cedat şi i-a dezvăluit întregul plan lui Codreanu a fost Constantin Dumitrescu- Zăpadă.

Revolverele și sticluța cu cianură

Întors de urgenţă în Capitală ( era în tabăra de la Carmen Sylva ) şeful Mişcării „s-a hotărât să facă o percheziţie la locuinţa lui Gheorghiade.” Gardiştii veniţi cu el „au forţat intrarea şi, pătrunzând în casă, au scotocit totul. Ei au găsit, între altele, două revolvere şi o sticluţă cu cianură de potasiu. Între timp servitoarea a dat alarma. Numeroşi trecători au alergat la faţa locului. S-a produs o mare învălmăşeală, în cursul căreia trei dintre însoţitorii d-lui Codreau (…) au tras focuri de revolver.” Toţi trei au fost reţinuţi şi „predaţi Consiliului de Război.” De asemenea, printre arestaţi s-a numărat şi „un anume Cotea”, cel care ar fi trebuit să-l asasineze pe Căpitan.

Valoarea românismului

Retorica sa împotriva lui Codreanu devine din ce în ce mai agresivă. La scurt timp după excludere înfiinţează formaţiunea Vulturii Albi (transformându-se ulterior în Cruciada Românismului ) cu care îl atacă pe rivalul său. Încă de la primul număr al săptămânalului pe care îl conduce, Stelescu vorbeşte despre românismul care „nu constă într-o etichetă şi o culoare”, atacându-l voalat pe Codreanu atunci când arată natura schimbătoare „a sufletului omenesc„ şi greşeala de a „pecetlui soarta unei idei măreţe, legând-o şi confundândo cu existenţa unui om.” Căzând în păcatul „autocontemplării şi crezânduse un nou Mesia” se ajunge la răstignirea „pe golgota neputinţelor noastre.”

„Au mai ciopârţit cadavrul”

O echipă formată din zece persoane – aşanumiţii decemviri – şi condusă de Ion Caratănase şi-a asumat responsabilitatea asasinatului. Mihail Stelescu era internat în rezerva numărul 7 a Spitalul Colţea în 16 iulie 1936, ziua aleasă de cei zece. După o scurtă recunoaştere, aceştia pătrund în salon şi îşi descarcă revolverele, 36 de gloanţe atingându-l pe Stelescu. După aceea „au mai ciopârţit cadavrul şi cu toporul pe carel aduseseră.” Folosindu-se de panica stârnită, cei zece reuşesc să fugă. Opt dintre ei s-au predat imediat, alţi doi prezentându-se la Parchet a doua zi dimineaţă. Alături de Caratănase, au mai fost arestaţi Ştefan Curcă, Iosif Bozântan, Bogdan Gavrilă, Ion Atanasiu, Vlad Radu, Ion State Grigore, Pele Ion, Stefan Georgescu şi Ion Trandafir. Cu excepţia lui Ion State Grigore, toţi erau studenţi, iar cinci dintre ei la Teologie.



Decemvirii

În următorii doi ani va continua să deseneze un portret moral nefavorabil fostului său camarad. Îl acuză că s-ar fi vândut liberalilor în Parlament, că ar fi primit bani de la Alexandru Vaida-Voevod „ca să facă divertismente politice. „De asemenea, nu ezită să-l numească „criminal” sau „vândut”, patron al unui sistem care a „viciat atâtea suflete curate”, aruncate „în mocirla imoralităţii.” O altă alegaţie constantă era presupusa tentativă de a-l ucide, scenariu de care nu se temea, provocându-l pe Codreanu să aibă curajul să-l împuşte personal şi să „nu mai trimită la ocnă pe alţii.” Dorinţa lui Stelescu nu a fost îndeplinită, dar de gloanţe nu a reuşit să scape.

„Niciodată în istoria lumii, crimele politice nu au fost atât de sadice”

La interogatoriul luat imediat după crimă au declarat că „hotărârea au luat-o singuri, în taină şi pe seama lor, şi au adus-o la îndeplinire aşa cum au fixat-o.” Grija principală era de a nu-l implica sub nicio formă pe C.Z. Codreanu. Presa de extremă-dreapta a avut grijă să sublinieze depoziţia asasinilor, care fi luat decizia unilateral, fără implicarea conducerii Gărzii. În plus, ideea că „unii dintre executori pot fi şi legionari, aceasta e o chestiune care nu interesează în speţă.” A doua zi, studenţii legionari publică un manifest care laudă „gestul celor zece camarazi întemniţaţi” de a-l pedepsi pe „trădătorul” Mihail Stelescu.

„A crescut la şcoala lozincilor brutale”

Aşa cum era de aşteptat, susţinătorii lui Mihail Stelescu au condamnat cu vehemenţă asasinatul, clamând cu patos că „niciodată în istoria lumii, crimele politice nu au fost atât de sadice. Şi niciodată, mai ales acum în vremurile civilizate, spitalele n-au fost invadate de criminali de ultimă speţă, cum au fost asasinii lui Mihail Stelescu.” Promit să continue „lupta” celui ucis de decemviri – „rămas în sufletele noastre ca o icoană vie” – şi să „demaşte adevărata faţă a d-lui Corneliu Zelea Codreanu, care după acte se numeşte Corneliu Zilinski Brauner şi este de origine poloneză.” Presa de stânga constată cu îngrijorare diferenţa dintre „tineretul de odinioară” care „visa sub raza lunii, citea în mansarde pe Verlaine şi Eminescu, construia proiecte pentru o lume mai bună şi mai dreaptă” şi „tineretul de azi” care „a crescut la şcoala lozincilor brutale.” Soluţia ar fi întoarcerea „la educaţia de ieri, care ne-a dat generaţia de sacrificiu din 1916”, adică „mai multă omenie, mai multă bunătate.”

Asasinii sunt…asasinaţi

Un apel plin de bun-simţ, dar naiv în contextul radicalizării accelerate din a doua jumătate a anilor ’30. Decemvirii au fost judecaţi de o instanţă civilă. Apăraţi de Vasile Marin, Mihail Polihroniade sau Traian Cotigă, aceştia nu au putut obţine o pedeapsă mai blândă pentru criminali, opt dintre ei fiind condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Toţi zece vor fi ucişi, împreună cu C.Z. Codreanu şi nicadorii, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, în pădurea Tâncăbeşti, la câţiva kilometri de Capitală.

Despărţirea de Legiune şi de Căpitan

Pe 25 septembrie s-a întrunit Consiliul de Onoare al Legiunii, în frunte cu generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, viitorul preşedinte al Partidului Totul pentru Ţară, care s-a pronunţat „după o deliberare de patru ore.” Conform sentinţei, Mihail Stelescu „este vinovat ca legionar”; „este vinovat de înaltă trădare” şi „eliminat din Gardă pe termen nelimitat.” Totuşi, ca un semn de bunăvoinţă, Codreanu îi acordă „lui Stelescu dreptul ca, într-un viitor cât de îndepărtat, care rămâne la aprecierea mea, să-şi poată răscumpăra în faţa aceluiaşi Consiliu de Onoare, convocat de mine în acest scop, numai prin jertfă, onoarea pierdută şi păcatul făptuit.” Stelescu nu s-a lăsat cuprins de remuşcări. Dimpotrivă.