În secolul XVIII, o a doua formă de variolizare, denumită „Tishteree el Jidderi” („cumpărarea variolei”), era des întâlnită în rândul femeilor din Sennar, Sudanul Central. Mama unui copil care nu făcuse variolă vizita casa unui prunc bolnav și lega o cârpă de bumbac de brațul micuțului. Apoi negocia cu mama bolnavului costul fiecărei pustule, iar dacă încheiau afacerea, femeia se întorcea acasă cu bucata de bumbac infectată, pe care o lega de mâna copilului ei sănătos, care dezvolta o formă ușoară a bolii.

O a treia formă de variolizare devine cunoscută în aceiași perioadă, pe teritoriul actualei Turcii. Numită „Dak el Jedri”(„lovirea variolei”), această variantă care avea să fie, ulterior, „importată” în Anglia, din anul 1720. Practic, fluidul din pustulele unui bolnav era aplicat pe o tăietură făcută în pielea unei persoane sănătoase, căreia îi provoca boala. Cea care a introdus acest tip de variolizare în Anglia a fost Lady Mary Wortley Montagu, soția unui ambasator britanic la Înalta Poartă. Ea însăși supraviețuitoare a variolei, Lady Montag

În secolul XVIII, anual, în Europa mureau circa 400.000 de oameni de variolă, iar dintre supraviețuitori o treime orbeau. La fiecare epidemie, rata mortalității la adulți varia între 20 și 60%, în timp ce la sugari se apropia de 80% și chiar mai mult.

Prima imunizare documentată și supravegheată medical

Același medic englez Charles Maitland primește permisiunea regală pentru a testa variolizarea pe șase prizonieri din închisoarea Newgate, pe 9 august 1721. Dacă acceptau să fie cobai, prizonierii primeau iertarea regală. Mai mulți medici, membri ai Societății Regale și ai Colegiului Medicilor Britanic, au observat experimentul. În urma lui, toți prizonierii au supraviețuit. În lunile care au urmat, Maitland a repetat experimentul pe copii orfani, din nou cu succes. În 17 aprilie 1722, Maitland avea să le trateze cu succes cele două fiice ale prințesei Țării Galilor, moment după care procedura este acceptată de lumea medicală din Regat, iar apoi de cea din întreaga Europă.

Metoda, însă, nu era infailibilă. Dintre persoanele care treceau prin variolizare, 2-3% mureau. Unii chiar din cauza variolei – pentru că făceau forma gravă a bolii, alții din cauza altor boli care era transmise prin procedură, precum tuberculoza sau sifilisul.

Chiar și așa, rata de mortalitate asociată variolizării era de 10 ori mai mică decât cea asociată cu variola luată pe cale naturală. În acei ani, mai multe capete încoronate au murit de variolă, dând un impuls suplimentar utilizării procedurii „importate” din Imperiul Otoman. Spre exemplu, Regele Frederick al II-lea al Prusiei și-a inoculat toți soldații. Variolizarea ajunsese,așadar, să fie practicată la scară largă.

În 1757, însă, un băiat englez, în vârstă de 8 ani, din Gloucester, este supus variolizării, el fiind unul dintre miile de copii inoculați în acel an în Anglia. Procedura a fost eficientă în cazul său, deoarece băiatul a dezvoltat un caz ușor de variolă și a devenit ulterior imun la boală. Dar experința în sine îl marchează. Numele lui era Edward Jenner și, peste ani, avea să fie considerat „părintele imunologiei”.

Edward Jenner, părintele imunologiei

Edward Jenner s-a născut la 17 mai 1749, în Berkeley, Gloucestershire. Rămas orfan la vârsta de 5 ani, băiatul ajunge să locuiască cu fratele său mai mare. În primii ani de școală, Edward se dovedește a fi pasionat de știință și natură, iar la vârsta de 13 ani devine ucenic al unui medic de țară din Sodbury, de lângă Bristol.

Se pare că în slujba acestuia, Jenner ar fi auzit o slujnică lăudându-se că „nu voi avea niciodată variolă pentru că am avut cowpox (variola vacilor, n.r.). Nu voi avea niciodată o față urâtă”, aluzie la urmele pe care boala le lăsa pe pielea supraviețuitorilor. După terminarea uceniciei medicale, la 21 de ani, Jenner pleacă la Londra unde devine student al lui John Hunter, unul dintre cei mai cunoscuți chirurgi din Anglia din acel moment, care era membru marcant al conducerii Spitalului St. George din Londra.

În 1773, la sfârșitul celor doi ani de studiu, Jenner se întoarce în Berkeley, pentru a practica medicina. Pasionat fiind și de zoologie, își aduce aminte de povestea slujnicii, și constată că lăptarii din regiunea sa nu luau variolă umană de fiecare dată când apărea câteun focar.

În mai 1796, Edward Jenner observă că o tânără lăptăreasă, Sarah Nelms, avea leziuni „proaspete” de cowpox (variola vacii) pe mâini și pe brațe. Pe 14 mai 1796, ia cu o lamă lichidul dit pustulele de pe brațul fetei, și le inoculează pe ambele mâini ale unui puști de 8 ani, James Phipps, fiul grădinarului său. Băiatul face ceva febră și are o ușoară stare de rău, dar nu dezvoltă o infecție. Câteva zile mai târziu, Jenner îi face băiatului variolizare, de data aceasta cu lichid din pustulele unui pacient care avea variolă umană. Iar James Phipps nu face boala. Ca să fie sigur, Jenner repetă procedura și pe alți pacienți, și niciunul nu se îmbolnăvește. Știa, de asemenea, că variola vacii nu punea în pericol viața persoanelor infectate, nefiind o boală mortală.

Dr. Donald Hopkins, un celebru medic american din zilele noastre, notează într-una din lucrările sale că „marea contribuție a lui Jenner nu a fost aceea că a imunizat câteva persoane cu variola vacii, ci că a demonstrat (prin experiențe repetate, n.r.) că acestea deveneau imune la variolă”.

Respins, în primă fază, de Societatea Regală

În 1797, Jenner pune cap la cap toate informațiile și trimite o lucrare Societății Regale britanice, descriind experimentul și observațiile sale. Dar aceasta îi este respinsă. Un an mai târziu, după ce a adăugat încă câteva cazuri experimentului său, Jenner publică, cu proprii bani, o mică broșură. După ce o analizează temeinic, Societatea Regală o acceptă, iar în cele din urmă, din 1840, când Anglia adoptă un decret al „vaccinării”, guvernul interzice variolizarea „importată” de la Înalta Poartă și decide ca imunizarea să se facă gratuit populației după modelul lui Jenner. Până în acel moment, însă, succesul descoperirii lui se răspândise deja în întreaga lume.

Unul dintre cei care au propagat metoda lui jenner a fost dr. Francisco Javier de Balmis, care a întreprins o expediție de trei ani (1803 – 1806) în America, Filipine, Macao și China, pentru a vaccina cât mai mulți oameni contra variolei.

Edward Jenner a murit în primele ore ale dimineții de duminică, 26 ianuarie 1823, după un accident vascular grav. Activitatea sa rămâne notată în istorie drept primul experiment științific de a controla o boală infecțioasă cu utilizarea deliberată a vaccinării, chiar dacă era nu în forma în care se face ea în zilele noastre. În ultimii ani din ce în ce mai multe voci spun că, de fapt primul medic care ar fi făcut vaccinarea ar fi fost Benjamin Jesty (1737- 1816), care și-a imunizat cu lichid luat din pustele de pe ugerele unor vaci, atât soția cât și copiii.

…(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)