Într-un scurt istoric al instituţiei parlamentare aflăm cât de sinuoase şi dificile au fost etapele care au dus în cele din urmă la apariţia organului legislativ compus din Camera Deputaţilor şi Senat.

„Istoria parlamentară în România începe cu anul 1831, când în Ţara Românească a fost adoptat un act cu caracter constituțional denumit Regulamentul organic, aplicat, un an mai târziu și în Moldova. Regulamentele organice au pus bazele parlamentarismului în Principatele Române

O prezentare succintă a istoriei parlamentarismului în România evidențiază dificultățile creării statului democratic românesc, în condițiile unei societăți preponderent rurale, care s-a despărțit de tradițiile sistemului feudal târziu și cu mare greutate.

Începuturile sistemului parlamentar se leagă chiar de istoria formării statului român modern, în condițiile în care prin Convenția de la Paris din 1858, realizată în baza Tratatului de la Paris din 1856, ce punea capăt Războiului Crimeii, se stabilea crearea pentru Valahia și Moldova a câte unei Adunări elective.

Într-un context politic intern și internațional complicat, al intențiilor domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a moderniza societatea românească, apare „Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris” (1864) care consacră principiul bicameralismului, prin înființarea Corpului Ponderator, alături de Adunarea Electivă.

Legea electorală introdusă simultan cu instituția parlamentară de tip bicameral împarte alegătorii în două categorii, după criteriul averii, respectiv alegătorii direcți, categorie în care erau incluse persoanele care plăteau o contribuție de cel puțîn 4 galbeni, aveau vârste de peste 25 de ani, știau carte, și alegătorii primari, categorie în care erau incluse persoanele care nu știau carte, dar care își plăteau contribuția la veniturile statului.

După forțarea abdicării domnitorului Al. I. Cuza, elitele politice pașoptiste au adoptat sistemul parlamentar bicameral, având ca model Constituția belgiană din 1831.

Parlamentul, alcătuit din Adunarea Deputaților și Senat devine singurul organ legislativ, având rolul de a bloca eventuale tendințe spre autoritarism.

Votul cenzitar a fost menținut pâna la finalul Primului Război Mondial. Votul universal, introdus în noiembrie 1918 a produs schimbări importante în viață politică a României interbelice.

Parlamentul a devenit cu adevărat independent de puterea executivă, capătȃnd largi atribuții legislative și politice, începȃnd cu 1 iulie 1866, cȃnd a fost promulgată nouă Constituție a Romȃniei, care ramȃne în vigoare pȃna în anul 1923.

Din acest moment, deși sistemul electoral cenzitar de reprezentare în forul legislativ era inechitabil, Parlamentul va fi instituția politică fundamentală a societății romȃnești.

Cele mai importante acte adoptate de Parlament în acea perioadă și în istoria României moderne au fost Declarația de Independență din 9 mai 1877 și actele de unire de la sfârşitul Primului Război Mondial.

Spre a avea un cadru nou legislativ în vederea desavȃrsirii unității Romȃniei Mari, pe multiple planuri, Adunarea Deputaților și Senatul au votat, în zilele de 26-27 martie 1923, o nouă Constituție, care înțărea și mai mult rolul Parlamentului în viață politică a țării. Constituția stabilise, potrivit mesajului regelui Ferdinand din Parlament, la 15 octombrie 1923, „principiile fundamentale de la care trebuiau să purceadă de acum încolo diferitele legi de organizare, menite să așeze pe temelii puternice țară noastră mărită”.

Prin Constituția din 1923 se menține sistemul bicameral, se întăresc funcțiile parlamentului, fiind exprimat principiul separației puterilor în stat. Legea fundamentală din 1923 consacră principiul monarhiei constituționale, întărind concepția potrivit căreia puterea emană de la națiune, iar membrii Parlamentului reprezintă națiunea.

Situația de confuzie după alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 și încredințarea mandatului unui guvern național-creștin au reprezentat începutul acțiunilor de lichidare a Parlamentului. Ceea ce regele Carol al II-lea nu reușise cu câţiva ani în urmă, a reușit la 10 februarie 1938, sprijinit de personalitățile politice care mai sperau că, facând zid în jurul suveranului, ar putea înlătura pericolul fascist - atȃt cel intern, cȃt și cel extern - și preintâmpina pericolul de izolare a țării. Spre deosebire de multe țări din Europa, care trecuseră la dictatură ca formă de guvernământ încă din primul deceniu interbelic, România a reușit să se mențină ca monarhie parlamentară, ca un avanpost al parlamentarismului și liberalismului burghez, un timp mai îndelungat, prin capacitatea de rezistență a democrației românești.

În februarie 1938, pe fondul unor puternice tensiuni politice, regele Carol al II-lea, care a subminat rolul instituției parlamentare, a impus un regim de monarhie autoritară. Sub regimul dictaturii regale, Parlamentul a devenit un organ decorativ, lipsit de principalele sale atribuții. În toamna anului 1940, o dată cu instaurarea regimului de dictatură militară, activitatea Parlamentului a fost suspendată.

În contextul intrării României în sfera de influență sovietică, înainte chiar de organizarea unor alegeri libere și reprezentative, potrivit angajamentelor Marilor Puteri de la Ialta (1945), puterea comunistă suprimă prin Decretul de lege nr. 2278 din iulie 1946 sistemul bicameral.

Ulterior, prin Constituția RPR din 1948 se instituie modelul „democrației populare”, prin care separația puterilor în stat este eliminată, iar Marea Adunare Națională devine „organ suprem al puterii de stat”. Multipartidismul este eliminat de facto, situație care a însemnat instaurarea unui regim totalitar.

Prin Constituția din 1965, Marea Adunare Națională era definită drept „unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România”.

Revoluția din Decembrie 1989 a deschis calea revenirii României la un regim democratic autentic, bazat pe alegeri libere și pluralism politic, pe respectarea drepturilor omului, pe separația puterilor și răspunderea guvernanților în față organelor reprezentative. Prin actele emise de puterea revoluționară provizorie, România a revenit la sistemul parlamentar bicameral. Toate aceste teze se regăsesc în nouă Constituție aprobată prin referendum în 1991 și revizuită în 2003”, se arată pe site-ul Camerei Deputaţilor.