O plimbare prin Cartierul Florentin din Tel Aviv sau pe Rotschild Boulevard, o cafea servită la un colț de stradă, o discuție cu oameni obișnuiți sau cu vânzătorul de ziare care te ademenește în limba română cu ultimele titluri de știri după ce te-a auzit vorbind românește - te fac să crezi că te afli pe una din principalele artere ale marilor capitale europene.

Și totuși, când deschizi ziarul cumpărat de la vânzătorul mai sus pomenit, tentația de a crede că ești în Europa nu mai este aceeași. Realizezi că ești pe acea limbă de pământ - unde probabil a pășit și Mântuitorul - care de decenii, după sutele de ani care au trecut de la cruciade, este unul din punctele calde ale planetei. Evenimentele din ultimele luni întăresc afirmația de mai sus dar de această dată nu este vorba despre conflictul fără sfârșit cu arabii ci de cel în care evreii sunt de ambele părți ale baricadei. Sau poate, de o parte sunt evreii iar de cealaltă, israelienii.

Primăvara...israeliană și reforma justiției

În primele luni ale anului, sute de mii de israelieni au ieșit pe străzi și în piețe pentru a protesta împotriva reformei justiției promovată de guvernul condus de Benjamin Netanyahu. În opinia sa, esența reformei este restabilirea echilibrului între puterile statului - legislativă și judecătorească, în principal - așa cum era în primii ani de existență a Israelului, până la aprobarea celor 14 legi fundamentale.

În ochii opoziției politice și ai celor din piața publică, reforma ar submina independența autorității judecătorești, în primul rând a Curții Supreme (CS) care ar intra sub controlul executivului – expresie democratică a majorității din Parlament sau Knesset cum este numit în Israel. Voi simplifica puțin lucrurile încercând să mă fac înțeles pentru că situația nu este deloc simplă.

 În primul rând, potrivit prevederilor reformei, Knessetul ar putea trece peste o sentință de neconstituționalitate pronunțată de Curtea Supremă asupra unei legi ordinare, punând-o în aplicare printr-un vot al majorității. În al doilea rând, executivul va prelua controlul comitetului juridic care numește judecătorii CS. Comitetul va fi format din 11 membri față de 9 acum. În al treilea rând, va fi redus cadrul de control al CS asupra legilor de bază respectiv cele de rang constituțional. Practic, sub incidența reformei se va afla întreg spectrul legislativ care privește rolul religiei în stat, drepturile civile, legile electorale și multe altele.

În plus, consilierii legali din ministere - un gen de funcționari publici superiori cu puteri decizionale - vor fi numiți politic și demiși după bunul plac al miniștrilor. Trebuie precizat că Knessetul nu are două camere - care, la limită, s-ar putea controla reciproc - ci una singură, aspect care conferă majorității parlamentare puteri aproape discreționare pe segmentul juridic.

Opoziția consideră că jocul politic al lui Netanyahu - forțat, de altfel, de ,,colegii’’ din coaliție aparținând zonelor religioasă și de extremă dreaptă ale eșichierului israelian (voi reveni asupra acestui aspect) - ar avea ca obiectiv, în esență, restrângerea cadrului democratic al țării.

Ce ne spune istoria

Israelul s-a născut și trăiește fără o constituție. În Declarația de Independență din 14 mai 1948 se preciza că Adunarea Constituantă – aleasă până la 1 octombrie același an, urma să redacteze și să aprobe un act fundamental pentru țară. A urmat războiul cu statele arabe vecine, victoria și plecarea în masă a palestinienilor, aspecte care au întârziat elaborarea constituției. Adunarea Constituantă a fost aleasă dar s-a transformat repede în organul legislativ al noului stat - Knessetul.

Redactarea constituției a fost amânată și a rămas amânată până în ziua de azi. În vremea aceea,  David Ben-Gurion - primul șef al executivului și de fapt, arhitectul statului - se temea că evreii ortodocși ar putea impune Legea Ebraică (Halakhah) drept lege a statului în actul său fundamental și mulți îi dădeau dreptate. În plus, migrația spre Israel  a evreilor din toate părțile lumii era la început. Cei care trăiau deja între frontierele noului stat reprezentau ceva mai mult de 10% din numărul evreilor de pe mapamond. Un procent prea mic pentru a impune o constituție pe care să o respecte toți evreii imigrați sau cel puțin așa susținea Ben Gurion. Nu ar fi existat legitimitate. Entuziasm prea mare nu era nici între cei 9 judecători ai primei Curți Supreme.

Patru dintre ei - majoritate relativă - erau absolvenți ai universităților britanice și nu acordau o prea mare importanță unei constituții codificate. Imperiul Britanic funcționa fără așa ceva. Cu atât mai mult, un stat mult mai mic. Absența unei constituții a fost compensată parțial de așa-numitele ,,legi fundamentale cu rang constituțional’’ care însă nu au rezolvat problema de fond. Dimpotrivă. 

În anii ‘90, a avut loc o revoluție constituțională în care, prin  activismul Curții Supreme - în particular, al președintelui Aharon Barak – s-a consolidat puterea acesteia modificându-se succesiv raportul între puterile statului. Mai mult, instituția în discuție și-a asumat verificarea constituționalității unor legi ordinare asupra cărora nu intervenise în deceniile anterioare. În fața ofensivei lui Barak s-ar fi impus încă de atunci o reformă a sistemului legislativ.

Netanyahu nu s-a gândit la acest lucru când a venit la putere pentru prima dată, în 1996. Poate că nici acum n-ar fi inițiat reforma - cel  puțin în termenii actuali - dacă partidele religioase și de extremă dreaptă, ,,colegii’’de care vorbeam la început, n-ar fi dobândit forța politico-electorală de astăzi. Iar ascensiunea lor continuă... De ele va fi nevoie și în viitor.

Clivajul societății și expresia lui politică

Manifestațiile au început încă din momentul anunțării reformei, în ianuarie 2023, în marile orașe ale țării. Premierul nu s-a arătat dispus să poarte un dialog cu partidele parlamentre de opoziție, cu reprezentanții societății civile sau cu rezerviștii armatei și serviciilor de securitate care s-au pronunțat împotriva reformei. Nici atunci când șeful statului, președintele Isaac Herzog, a chemat protagoniștii la dialog, nu a dat dovadă de multă bunăvoință. Unii comentatori israelieni apreciază că poziția refractară a lui Netanyahu - lider al grupării Likud, principala forță din arcul guvernamental - ar fi de fapt determinată de dependența sa politică de partidele care îi asigură majoritatea în Knesset și existența guvernului, unde au reprezentanți de prim rang.

Este vorba de ultra-ortodocșii din Shas și UTJ și de cei de extremă dreaptă din formațiunile Otsama Yehudit și Noam care și-au impus punctul de vedere înclusiv în tematica privind justiția și o reformă limitată a forțelor de securitate. De fapt, Itmar Ben-Gvir, liderul partidului Otsama Yehudit și ministru al securității statului, dorește înființarea unei gărzi naționale în subordinea sa. Adică, aproape personală.

Este semnificativ faptul că Delegația Uniunii Europene în Israel a anulat recepția care trebuia să aibă loc la 9 mai, dedicată Zilei Europei, întrucât Netanyahu îl delegase tocmai pe Itmar Ben-Gvir să participe la eveniment în locul său.

Ca urmare a manifestațiilor, care amenințau securitatea statului, la 27 martie premierul a întrerupt vremelnic iterul legislativ al reformei justiției urmând să o repună pe tapet în cursul acestei luni sau în iunie. În plus, a trimis reprezentanți ai executivului la discuțiile de reconciliere inițiate de președintele Herzog dar șansele ca proiectul să fie retras definitiv sunt reduse.

Unele concluzii

La mai bine de 5 luni de la lansarea proiectului guvernamental, societatea israeliană este mai divizată ca oricând. La prima vedere, manifestațiile sunt îndreptate împotriva reformei - apoi suspendată de către executiv - care ar reduce semnificativ capacitatea Curții Supreme de supraveghere a activității Knessetului și guvernului. În realitate, rădăcinile nemulțumirilor sunt mult mai profunde. Cei care sunt contra reformei cred că democrația de tip liberal este în pericol iar Israelul s-ar îndrepta spre un regim iliberal ca în Ungaria, Turcia sau Rusia. Susținătorii guvernului spun că au câștigat alegerile și au tot dreptul sa-și atingă obiectivele promise alegătorilor. Pentru prima dată, confruntarea este între evrei și evrei iar arabii - 21% din populația Israelului - nu fac parte din ecuație.

Cineva ar putea spune că a existat și există un gen de confruntare, devenită clasică, între evreii sefarzi și așkenazi. Metaforic, aș spune că era  vorba de o confruntare în granițele țării, între sudul și nordul Europei, între Europa Centrală și bazinul Mediteranei. Acum, confruntarea este mai profundă și periculoasă. Clivajul existent în societatea israeliană este necruțător cu pacea politico-socială internă. Grupul partizanilor reformei cuprinde partidele ultra-ortodoxe, extrema dreaptă și în fruntea tuturor, partidul Likud. Acesta din urmă nu poate fi definit ca un partid religios dar între curentele sale interne se numără și unele de natură sionist-religioasă.

Opozanții aparțin formațiunilor politice laice, societății civile și, cum subliniam mai sus, forțelor armate și de securitate. Anticipând clivajul menționat, fostul președinte Reuven Rivlin preciza, încă din 2015, că societatea israeliană era divizată în grupuri, numite de el - mai în glumă, mai în serios - ,,triburi’’: sionist-laic, sionist-religios, ultra-ortodox și arab. Vreme de 40-50 de ani, primul ,,trib’’ a fost majoritar. Acum nu mai este și se vede.