Asteptam in zadar sa fim salvati de Uniunea Europeana, de Basescu, de Tariceanu sau de seful de la birou.
In parcul de langa blocul in care locuiesc vine sa se plimbe in fiecare zi un domn in varsta. Prima data cand l-am remarcat a fost in urma cu cinci ani, intr-o dimineata in care ma chinuiam sa fac putin sport. Venea sontac-sontac pe alee.
Cred ca pasul lui masura zece centimetri. Fusese victima unui atac cerebral. Piciorul si mana dreapta ii erau tepene. Se sprijinea intr-un baston metalic cu patru picioare ca sa aiba stabilitate. Cand l-am vazut, mi s-a facut mila, dar totodata l-am admirat pentru curajul de a veni singur in parc. Era total neajutorat, iar tarasul lui pe alee reprezenta rezultatul unui efort supraomenesc.
De atunci au fost perioade cand am mai trecut dimineata prin parc. De fiecare data il intalneam pe domnul in varsta. Intotdeauna era curat imbracat, ingrijit si isi facea traseul istovitor printr-un parc peste care treceau anotimpurile, copiii cresteau, o alta generatie de mame cu o noua generatie de carucioare anunta dimineata, alti stapani si alti caini cotropeau aleile. Batranul se plimba chinuit.
De curand, dupa o perioada de absenta, m-am intors din nou. Am facut o tura de alergare usoara si apoi m-am asezat pe o banca langa lac, incercand sa pozez o rata cu telefonul mobil cand, chiar prin fata mea, a trecut domnul in varsta. In urma lui a ramas o adiere de aftershave potrivita cu primavara din jur. Se misca mult mai vioi.
Mana ii coborase pe langa corp, avea un baston de senior, iar piciorul si-l tara cu eleganta unui general ranit pe front. A facut cativa pasi, iar o femeie care ingrijea florile l-a strigat si a venit spre el sa schimbe o vorba. Peste inca trei pasi, o doamna cu un caine in lesa s-a oprit si l-a intrebat de sanatate, iar un domn care facea exercitii asiatice de relaxare l-a salutat.
Dintr-o data, mi-am dat seama ca batranul caruia nu-i dadeam nicio sansa de supravietuire in urma cu cinci ani a devenit sprijinul si modelul nostru, al celor care avem legaturi sporadice cu parcul. Pe langa faptul ca intinerise, el era liderul, stapanul acestui loc.
Oamenii din parc isi organizau viata in jurul plimbarii lui care, zi dupa zi, a devenit mai vioaie. Oamenii din parc isi trageau energia de a trece peste problemele cotidiene privindu-l cum merge, stiind ca a invins o boala care, pe noi ceilalti, ne-ar fi doborat.
Cred ca asta e problema noastra si, de fapt, asta e povestea Romaniei de azi - nu reusim sa fim consecventi, nu reusim sa facem pasi mici in fiecare zi. Asteptam prea mult sa fim salvati de ceilalti - de Uniunea Europeana, de Basescu, de Tariceanu, de partenerul de viata, de seful de la birou, de o ruda din strainatate, iar intre timp ne comportam haotic, ne injuram, ne invidiem, ne inselam si ne furam singuri caciula.
Lumea din parcul aflat langa blocul in care locuiesc e condusa si organizata de un batran care a suferit un atac cerebral in urma cu cinci ani. Atunci era doar un om in varsta cum sunt cu sutele de mii in Romania, unul care n-avea nicio sansa. Singura diferenta fata de ceilalti e faptul ca a transformat, prin rabdare, plimbarea de dimineata intr-un gest eroic.
Recomandările noastre
