Cooperarea dintre Teheran și Beijing se extinde, însă, dincolo de sectorul energetic. Iranul are un loc central în planul Chinei de a-și extinde influența economică în Eurasia prin Noul Drum al Mătăsii. La rândul său, Iranul are nevoie ca de aer de investiții străine directe. Această aliniere strategică explică acordul economic pe douăzeci și cinci de ani, în valoare de 400 de miliarde de dolari, pe care China și Iran îl discută în prezent. Dacă acest acord este implementat pe deplin între cele două țări, atunci ramificațiile acestuia nu se vor limita la relațiile dintre China și Iran. De fapt, acordul va zdruncina puternic poziția Washingtonului în Orientul Mijlociu și nu numai.

Uniți de inamicul comun

Având în vedere alegerile prezidențiale din SUA și acordul istoric Israel-Emiratele Arabe-Bahrein, Washingtonul nu pare teribil de alarmat de posibilitatea unei relații mai puternice Iran-China. Există mult scepticism că acordul de douăzeci și cinci de ani dintre China și Iran poate fi susținut. Revendicările cu privire la natura strategică a parteneriatului au fost respinse, iar scepticii susțin că acordul este un fel de listă de dorințe pe care iranienii au prezentat-o chinezilor și nu există nicio dovadă că Beijingul este dispus să o aprobe.

E acordul irealizabil?

Pe măsură ce influența globală a Chinei se extinde, iar Teheranul e stimulat să reziste presiunii SUA, cele două state au o motivație puternică să se alieze împotriva politicilor SUA în Orientul Mijlociu.

Deși nu este încă clar cum se va desfășura relația, zona geografică pentru o cooperare potențială este surprinzător de vastă, de la coasta mediteraneană a Siriei la stepele Asiei Centrale și de la Golful Persic până la Marea Caspică. Dacă va fi pus în aplicare, acordul ar putea acționa ca un multiplicator de forță pentru Iran într-un moment în care Washingtonul susține că exercitare unei presiuni maxime diminuează puternic puterea Teheranului.

Chiar dacă  negocierile ar progresa mai lent decât și-ar dori Iranul, există puține divergențe care ar putea deraia complet acest acord. Fără dispute substanțiale și fără o istorie politică agitată, relația dintre Teheran și Beijing va dura probabil mult și chiar se va intensifica.

La o privire mai atentă, există mai multe posibilități. Un scenariu ar putea fi acela că acordul cu Iranul va oferi Beijingului o influență mult mai mare în Orientul Mijlociu în detrimentul Statelor Unite și chiar al Rusiei. Poate că acest acord va semnala în întreaga lume musulmană că Iranul renunță la relațiile cu Occidentul nesigur și ostil și își îndreaptă  atenția către parteneri estici mai previzibili.

Dar acest scenariu nu este inevitabil. O altă posibilitate ar fi ca beneficiile acordului să se dovedească mai degrabă tactice decât strategice , ba chiar limitate la sfera economică.

Ce poate face Washingtonul?

 

Parteneriatul dintre Teheran și Beijing a căpătat greutate ca urmare a acțiunilor  Washingtonului. Războiul comercial al lui Trump împotriva Chinei a dat Beijingului motive să conteste interesele SUA la nivel global.  Tot așa, retragerea SUA din acordul internațional nuclear din 2015 a dat Teheranului o puternică motivație  de a căuta protecția Chinei.

Nevoia de a avea China alături este atât de mare, încât oficialii din Teheran sugerează că musulmanii persecutați de China sunt „răi”, iar Beijingul face o favoare lumii întregi ținându-i la respect. Chinezii au răspuns și ei dovezilor de simpatie. La nivel diplomatic, Beijingul protejează Iranul în Consiliul de Securitate al ONU și consiliul de administrație al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică.

În afară de opoziția comună la adresa Statelor Unite, în culise, există forțe interne puternice care dau impuls relațiilor Iranului cu China. Fracțiunea  la putere din Teheran are nevoie de acoperirea diplomatică și economică chineză în timp ce încearcă să-și consolideze puterea și se pregătește pentru alegerile prezidențiale din 2021.   Mai ales că e posibil să apară și o criză de succesiune, având în vedere faptul că liderul religios suprem, Ayatollahul Ali Khamenei, e foarte bătrăn și sfârșitul său se apropie.

În prezent, China este în măsură să dicteze Teheranului, iar Washingtonul ar trebui să ia serios în calcul că Iranul poate ajuta  ascensiunea Beijingului ca putere în Orientul Mijlociu și nu numai.

De exemplu, creșterea legăturilor militare între Iran și China, inclusiv vânzarea de echipamente militare sofisticate, cum ar fi rachetele anti-nave, pot amenința supremația navală a SUA în Golful Persic.

Dacă se întâmplă acest lucru, atunci obiectivul principal al Beijingului nu va fi financiar. În schimb, va profita de ocazie pentru a contesta poziția SUA în Orientul Mijlociu prin Iran.

Această îngrijorare cu privire la capacitățile militare în creștere ale Iranului a fost motivul pe care Trump l-a invocat pentru ruperea acordului nuclear. Pe atunci, teama era că Moscova va fi furnizorul Iranului. Astăzi, în conformitate cu politicile lui Trump față de Iran și China, Beijingul pare să aibă interes să ofere sisteme militare avansate Republicii Islamice.

Există, însă, o diferență între Teheran și Beijng, pe care Washingtonul o poate exploata după alegeri. În timp ce Iranul vrea ca  SUA  să iasă din Orientul Mijlociu, China nu ar fi mulțumită de o retragere totală. Washingtonul a asigurat apărarea Golfului Persic, care servește destul de bine intereselor economice chineze. Obiectivul Beijingului este ca Statele Unite să suporte în continuare costurile asigurării securității Golfului, dar să limiteze beneficiile geopolitice și economice americane. Cu alte cuvinte, Beijingul vrea ca SUA să plătească facturile, iar China să culeagă roadele politice și economice. În aceste condiții, n-ar fi exclus ca Beijingul să forțeze Teheranul să-și schimbe fundamental politicile revizioniste din relațiile internaționale. De pildă, să renunțe la  ostilitatea față de Israel și la sprijinul pentru milițiile șiite. Adică exact problemele care înveninează cel mai tare relațiile dintre Iran și SUA.

Iranul și China ar fi, de altfel, niște prieteni ciudați.Între  cea mai mare teocrație islamică din lume și cel mai mare sistem ateu și comunist de pe mapamond  sunt  incompatibilități inerente. Cu greu poate fi identificată o listă de valori comune, altele decât dorința comună de a se agăța de putere și de a se ajuta reciproc pe scena internațională.

În aceste condiții, Washingtonul are de ales. Poate continua pe calea de război cu Iranul și a confruntării comerciale cu China. Dar o astfel de politică va crește probabilitatea ca legătura China-Iran să înflorească și să se transforme  într-o alianță strategică împotriva SUA. Ar mai fi, însă, o posibilitate, ca SUA să găsească o cale diplomatică de a se înțelege cu Teheranul. Asta ar putea aduce beneficii regiunii în ceea ce privește reducerea instabilității și, de asemenea, ar ajuta Washingronul să exăloateze fisurile inerente ale relației dintre China și Iran.

Creșterea puterii globale a Chinei este inevitabilă, dar SUA ar trebui să ia măsuri diplomatice pentru a se asigura că Iranul nu devine o trambulină cu ajutorul căreia  Veijingul să ajungă mai repede acolo unde își dorește, scrie Ross Harrison de la Universitatea din Pittsburgh pe site-ul nationalinterest.org.