IPS Bartolomeu, despre el însuşi

IPS Bartolomeu, despre el însuşi

De la frățiile de cruce şi închisorile comuniste la experiența americană şi adaptarea în Hawaii.

Mitropolitul Bartolomeu a avut un destin spectaculos. S-a născut în 1921 într-o familie de ţărani din Glăvile Vâlcei, a absolvit Seminarul Teologic Central din Bucureşti şi şi-a dorit să facă Medicina şi Conservatorul. A fost exmatriculat însă de la ambele facultăţi după ce şi-a atras ostilitatea comuniştilor şi, ulterior, a urmat Teologia.

S-a călugărit în 1942, iar în 1948 a fost adus de PF Iustinian la Patriarhie, unde a ocupat diverse posturi până în 1958, când a fost arestat, în baza legăturilor legionare pe care le avusese. În 1964, la scurt timp după eliberarea din închisoare a fost trimis în America pentru reorganizarea Episcopiei Ortodoxe.

În 1971, şi-a luat un an sabatic pe care şi l-a petrecut în Hawaii, unde s-a dedicat literaturii. În 1976, comuniştii au refuzat să-l mai lase să se întoarcă în State. A rămas la Patriarhie ca şef al Institutului Biblic, până în 1982, când, în urma divergenţelor cu noul patriarh Iustin, s-a retras la Mănăstirea Văratec. În 1993, a fost ales episcop de Cluj, cu sprijinul actualului patriarh, alături de care făcuse parte în 1990 din Grupul de reflecţie pentru reînnoirea Bisericii.

Ne puteți urmări și pe Google News

În perioada americană şi-a scris şi memoriile, care, cu o completare făcută după trei decenii, în 2004, au fost publicate în urmă cu trei ani la Polirom. Cât de sincer a fost însă mitropolitul în aceste memorii este greu de evaluat atâta vreme cât a scris că nu a colaborat cu Securitatea, iar în 2008 CNSAS l-a deconspirat ca fiind informatorul "Apostol" din dosarul fostului mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală, pe baza a două note pe care le-ar fi dat imediat după ieşirea din închisoare şi înainte de plecarea în America. Memoriile au fost însă apreciate pentru savoarea şi valoarea lor literară.

EVZ redă câteva fragmente din această carte, ilustrând o serie de perioade importante din viaţa ÎPS Bartolomeu Anania. Aşadar, ÎPS Bartolomeu despre el însuşi:

Despre adolescenţă tentaţia legionară "Poate că sentimentul libertăţii, care nu m-a părăsit niciodată în viaţă, m-a împiedicat să fiu un frate de cruce perfect. Se spunea că Frăţia de Cruce, ca şi Legiunea în genere, e o şcoală a educaţiei, se punea preţ maxim pe disciplină, controlul conştiinţei, mărturisirea voluntară, autopedepsire, sfidarea morţii, iar eu nu aveam vocaţie mistică, nici ostăşească. Odată cu intrarea în adolescenţă începusem să fumez, fugeam din internat, nu refuzam perspectiva unui chef la o cârciumă pe Calea Rahovei, gustam aventura erotică, îmi permiteam lecturi abuzive, scriam poezii străjereşti, obţineam premii şi burse literare de la duşmanii Gărzii de Fier. Nu am ajuns niciodată şef al Frăţiei, şi nici nu am căutat. Dar nici n-am fost dat a fară, şi nici nam plecat singur. Dimpotrivă, am activat şi în perioadele cele mai grele, de aspră prigoană, cum a fost cea din 1938-1939, după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, când o asemenea activitate era foarte primejdioasă".

Despre Aiud şi relaţia cu Securitatea

"(...) am fost chemat în cabinetul comandantului (celebrul colonel Gheorghe Crăciun, care anterior fusese chestor la Cluj şi se confruntase cu Anania în timpul grevelor studenţeşti din 1946 - n.r.). N-a pomenit nici o vorbă de faptul că ne-am fi cunoscut cândva. Vorbea domol despre procesul de reeducare al întregii puşcării şi în final mi-a strecurat ideea de a da eu semnalul în secţia a XI-a, cea atât de îndărătnică. I-am mărturisit sincer că eu nu mă mai consider de mult legionar şi că a da o declaraţie în acest sens nu reprezintă pentru mine nici o dificultate".

"M-am cerut la raport şi i-am destăinuit colonelului Crăciun că în aceşti ani nu stătusem degeaba şi că lucrasem, mintal, două piese de teatru. Ceream să mi se dea caiete şi creion spre a fixa în memorie ceea ce depozitasem în memorie. (...) un tâmplar mi-a confecţionat un fel de măsuţă cu cârlige, pe care o agăţam de coada patului şi acolo am scris pe nerăsuflate".

"Nu eram deloc convins că stau bine cu Securitatea. În zilele eliberării noastre de la Aiud, în ca merele de anchetă veneau di verşi indivizi din Bucureşti, ce căutau să-şi recruteze informatori. Am declarat că nu voi semna niciodată un asemenea angajament. (...) în Cişmigiu, în timp ce făceam o plimbare, m-a poftit pe o bancă, am întreţinut o conversaţie foarte generală şi amiabilă. (...) la sfârşit nu am acceptat o întâlnire. M-a agăţat apoi pe la Podul Senatului şi m-a dat pe mâna unui alt individ care m-a condus (...) într-unul din apartamentele conspirative ale Securităţii. A prins a mă iscodi despre unele probleme de la Patriarhie şi mi-a cerut să scriu acasă pe hârtie ceea ce-i spusesem (...) puteam să-mi fixez şi un pseudonim. N-am avut tăria să urlu, m-am stăpânit, m-am ruşinat, i-am spus că nu devin informator".

În SUA, apoi în Hawaii

"Contactul meu cu Lumea Nouă a fost mai întâi euforic şi doar după o vreme mi-am dat seama că se ridică şi problema adaptării. Ieşisem din muţenia închisorilor, apoi din mizeria comunismului şi mă pomeneam într-o civilizaţie pe roţi, zgomotoasă, curgând în ritmuri ameţitoare şi ducându-te cu ea fără nici o şansă să i te sustragi. După un an şi ceva am avut o cădere nervoasă progresivă. Ajunsesem în aşa hal încât nimeni nu se mai putea înţelege cu arţagurile care ţâşneau din mine la fiece vorbă, la fiece pas, la fiecare gest. Deseori plângeam închis în cameră, neputincios şi părăsit. M-a văzut doctorul Rădoiu, m-a văzut doctorul Drăgulescu şi amândoi mi-au zis să plec, neapărat, pentru o lună undeva departe (...) Era iarnă, început de ianuarie 1967. La Detroit, ger şi zăpadă. (...) Recomandabilă ar fi o cură de odihnă în Hawaii. Cuvântul Hawaii mi-a căzut ca o rostire magică, din sfera utopiilor. (...) la cererea mea, arhiepiscopul şi consiliul eparhial mi-au acordat ceea ce se chema în America un sabbathic year, adica suma concediilor mele neefectuate. (...) M-am pregătit minuţios pentru o muncă literară neîntreruptă pe durata acestor luni, iar locul nu putea fi altul decât Honolulu: linişte, lumină, vară eternă".

LONGEVITATE

În slujba Bisericii sub patru patriarhi

Prin funcţiile clericale deţinute, ÎPS Bartolomeu Anania a lucrat direct cu patru dintre patriarhii României. Primul a fost Iustinian Marina, care l-a remarcat ca tânăr călugăr şi l-a a dus la Patriarhie. Cu el a avut cea mai bună relaţie.

"Patriarhul Iustinian mă impresiona prin vigoare şi vioiciune, printr-o uriaşă putere de muncă, memoria sa prodigioasă, printr-un spirit administrativ aproape perfect".

Între Anania şi patriarhul Iustin Moisescu, relaţia a fost permanent tensionată. "Obedienţa lui faţă de politic era arhicunoscută. (...) Iustin ar fi scrâşnit într-un cerc clerical «atâta vreme cât voi fi eu în Sinod, Anania nu va intra în el! Şi s-a ţinut de cuvânt».

Cât îl priveşte pe PF Teoctist, "Memoriile" arată că, cel puţin la început, nu l-a respectat. "Relaţiile lui personale, pe care le cultiva cu abilitate, inclusiv prin cadouri costisitoare (era un familiar al magazinelor de consignaţii) se consumau la cote înalte, inclusiv familia lui Ceauşescu".

Relaţia cu PF Daniel a fost cea mai distantă, după ce în 2007 i-a fost contracandidat în alegeri. Diplomat, în "Memorii", deşi scrise în 2004, Anania se referă la actualul patriarh doar descriind primele lor contacte, în 1990, şi alegerea ca mitropolit al Moldovei. "Tânăr, inteligent, cult, şcolit în Occident. (...) se bucura de preţuirea profesorului său Dumitru Stăniloae, iar părintele Cleopa, duhovnicul său de călugărie, îmi şoptise odată că în privinţa zburdălniciilor trupeşti, «Daniel e aşa cum l-a făcut mă-sa»".

EVOLUŢIE. Deşi l-a dispreţuit pentru obedienţă, la bătrâneţe Anania s-a înţeles bine cu PF Teoctist FOTO: AGERPRES "Nu eram deloc convins că stau bine cu Securitatea. În zilele eliberării noastre de la Aiud, în camerele de anchetă veneau diverşi indivizi din Bucureşti, ce căutau să-şi recruteze informatori." ÎPS BARTOLOMEU ANANIA, "Memorii", Ed. Polirom, 2008