Ion Iliescu, despre momentul care i-a schimbat definitiv viața. Ce s-a întâmplat în acel an

Anul 1971 a reprezentat un punct de cotitură atât în povestea personală a fostului președinte Ion Iliescu, cât și în evoluția regimului comunist din România. Această perioadă a fost marcată de evenimente semnificative, așa cum a dezvăluit chiar fostul lider de stat, care a explicat ce s-a întâmplat atunci.

Ion Iliescu subliniază că anul 1971 a reprezentat o punte între două epoci ale politicii europene. Însă, spune el, pentru a înțelege ce a despărțit și ce a unit, trebuie să ne întoarcem la rădăcinile sale ideologice.

În 1956, cu 15 ani înainte, el s-a aflat la un Congres al Studenților Francezi la Strasbourg. În acea perioadă, Hrușciov devenise mai flexibil, ceea ce a facilitat dialogurile sociale și ideologice nu doar la nivel înalt, ci și între studenți, de o parte și de alta a Cortinei de Fier, spune fostul președinte.

Ion Iliescu și semnificația anului 1971

„Studenții erau deja o forță socială, nu politică, iar Uniunea Internațională a Studenților, cu sediul la Praga, devenise un for al  uniunii tinerilor intelectuali din Est și din Vest. Dialogul devenea însă îngreunat de faptul că presiunea războiului rece era tot mai mult resimțită, iar în 1949 Organizația Națională a Studenților Iugoslavi fusese exclusă.

Așa s-a destrămat UIS. Francezii au simțit că e o breșă și pot suplini comunicarea dintre organizațiile studențești, așa că au mutat sediul dialogurilor în Franța, unde tradiția forței intelectuale era mult mai pronunțată. Eram la Strasbourg și apăruse raportul secret al lui Hrușciov, citit în Le Monde.

În România nici nu se auzise de el. Nu luasem la mine un exemplar, dar avea unul Fred Mahler, de la secția de propagandă a U.I.M., care venise tot de la o reuniune din Franța și era cât pe ce să fie exclus din partid pentru că citea și distribuia presa occidentală interzisă”, a explicat Ion Iliescu.

Ion Iliescu spune că în timpul acelei ședințe tensionate, își amintește că nu doar că a luat apărarea, ci și că a subliniat faptul că întreaga lume occidentală știa despre ceea ce se întâmpla.

În România, însă, era imposibil să discuți despre asta. Nu era singurul care tăcea. Nici măcar delegațiile străine la Congresul XX nu menționau raportul secret al lui Hrușciov, spune Ion Iliescu.

„Ideea că regimul lui Stalin fusese demascat era o victorie. Dar odată cu ea veneau nenumărate alte căderi și demistificări: la noi cum se aplicase modelul stalinist?

Au fost ședințe plenare ale Comitetului Central în care s-a urmărit demonstrarea faptului că Gheorghiu-Dej a apărat activul de partid. Aceasta era o parte a poveștii”.

Anul 1958, un alt moment important din poveste

Ion Iliescu menționează că a doua parte importantă este reprezentată de anul 1958. Cu doi ani înainte, a avut loc revolta de la Budapesta, iar România a colaborat cu sovieticii și cu ungurii, găzduindu-l pe Imre Nagy.

În această perioadă, Hrușciov a fost invitat în România la o vânătoare de mistreți și urși, fiind convins să își retragă trupele.

Mai târziu, Hrușciov a recunoscut că acest lucru a fost o greșeală. Totuși, această retragere a trupelor sovietice a fost un avantaj pentru România, spune fostul șef de stat, deoarece a deschis calea spre afirmarea independenței românești, care a fost oficial consemnată în 1964.

Începând din anul 1960, relațiile dintre China și Rusia au început să se răcească tot mai mult.

„La un Congres PMR Hrușciov l-a făcut pe Mao Zedong „galoș îmbătrânit”. Închipuiți-vă cum a fost pentru România tensiunea dintre doi titani totalitari, China și Rusia.

Circula un banc, ți-l spun să ne mai descrețim frunțile: „Un român intră într-o cofetărie şi cere un ceai. Şi este întrebat de care ceai doreşte: chinezesc sau rusesc. La care românul răspunde: Cafea nu aveți?”

Cumva România căuta cafeaua, adică zona de neutralitate. Apoi, în 1964 s-a aflat că Hrușciov intenționa să facă din CAER o replică la Piața Comună, subordonând economic membrele CAER.

Au apărut proiecte precum Planul Valev, un fel de regiune economică puternică, realizată fără a ține cont de granițele de stat, ceea ce nu convenea, pentru că structura de stat e intangibilă și trebuie să conteze”, a explicat Ion Iliescu.

Cum a fost catalogat gestul lor pe plan internațional

Fostul președinte relatează că această tensiune a condus la Declarația din 1964, care, spre surprinderea sa, nu fusese înțeleasă în Franța. În 1965, a participat la o delegație de partid în Franța, unde Rochet era bolnav și i-au primit Marchais, împreună cu o delegație PCF.

Jeannette Vermeersch, fosta soție a lui Maurice Thorez, care făcea parte din Biroul Politic, a exprimat perplexitatea față de critica adusă Uniunii Sovietice și Partidului Comunist.

La acea vreme, i s-a explicat că suveranitatea și independența granițelor unui stat sunt aspecte fundamentale care nu trebuie să fie neglijate sub nicio formă sau regim. Apoi, în 1966, a fost în Italia, la un congres, unde Italia era un centru de entuziasm comunist.

S-a întâlnit cu Giorgio Amendola, un teoretician al partidului, dar de origine nobilă. Amendola era un nume important în rezistența antifascistă și un individ extrem de rațional. Cu toate acestea, acesta a afirmat că gestul României rămânea de neînțeles pentru el: de ce să se opună integrării internaționale?

„Am avut câteva discuții interesante, mai ales că el era unul dintre inițiatorii eurocomunismului, afirmat mai târziu de Carrillo într-o lucrare de specialitate. Și asta a fost ceva specific italienilor la acel timp, să mediteze mai atent asupra divizării stângii, după apariția Cominternului, după apariția ideilor lui Troțki că revoluția permanentă începe cu afirmarea socialismului într-o altă țară decât Rusia, ca mișcarea să se propage mondial.

Pentru că Rusia era o țară înapoiată. Pentru Amendola, Congresul Partidului Comunist de atunci era un privilegiu: era al unei țări mari, al unei tradiții politice ample, Europa nu putea ignora nimic din ce se întâmpla acolo.

Dar țin minte că se întreba: „Câte asemenea partide comuniste mai există în Europa?””.

Ion Iliescu, despre decăderea comunismului

După un lung șir de întâmplări, în 1971 fostul președinte a fost evaluat ca având tendințe intelectualiste, și imediat a fost trimis în spirit chinezesc la „reeducarea” de la Timișoara și Iași.

Iliescu spune că a stat lângă Nicolae Ceaușescu din februarie până în iulie. Numai că, de la jumătatea anului 197l a început decăderea comunismului, într-un lung proces, până în 1989.

Ion Iliescu a menționat că Tezele din Iulie au adus înapoi cenzura și au blocat deschiderea semnificativă din ultimii ani în zona culturală.

Ceaușescu a început să manifeste semne de frică: el îi acuza pe reprezentanții învățământului de liberalism burghez.

Astfel, comunicarea și circulația au început să fie restricționate, iar controlul asupra plecărilor peste granițe a devenit tot mai rigid.

„1971 a fost și debutul autarhiei: Ceaușescu a izolat România sub pretextul unui popor capabil care nu are nevoie de importuri, și foarte curând a fost lansată teza potrivit căreia independența politică nu poate fi confirmată decât de independență economică, însemnând absența datoriilor străine.

Însă marea decădere era socială și morală: devenisem un stat panopticist, în care securitatea contribuia, fiind ochiul soților Ceaușescu în intimitatea celor indezirabili, la o societate închisă. În felul său, 1971 a fost vestea bună din mijlocul unui infern: Ceaușescu începea să dispere și să cadă, suferințele aveau să fie tot mai mari, dar nu mai rămâneau – și la vremea aceea nu știam încă – decât 18 ani până la marea libertate”, a mai spus fostul șef de stat într-un interviu pentru Avangarda.