Marți, 23 ianuarie, a avut loc primirea corpului diplomatic acreditat la București și rostirea celui de-al doilea discurs anual ca importanță în materie de politică externă, securitate și apărare al Președintelui României, după cel de la Zilele diplomației române, la 1 septembrie.
Discursul Președintelui Klaus Iohannis a adus noutăți privind apropierea sau depărtarea unor ținte de prim planul intereselor, preocupărilor și priorităților românești în materie, dar a și marcat o schimbare de prim plan vizând o prioritate inexistentă până astăzi în nici un asemenea discurs.
Într-adevăr, este pentru prima dată când principala temă de deschidere a discursului de politică externă vizează situația internă, instabilitatea, inconsecvența și nevoia de a respecta principiile și valorile fundamentale asumate de societatea românească la intrarea în structurile occidentale: democrație, stat de drept, independența justiției. Demersul este legat și de Proiectul de țară, anunțat de Președinte pentru anul acesta, anul Centenarului Statului Național Unitar român, al României Moderne. Discursul a permis reluarea afirmației lui Titulescu privind nevoia de politică internă bună pentru o politică externă reușită, dar se adaugă și nevoia coeziunii și relevanței pilonilor politicii externe, de securitate și apărare ai României.
Klaus Iohannis a consacrat, din nou, triada Parteneriat Strategic cu SUA- apartenența la NATO- postura și integrarea europeană, cu diferența că relația cu UE a intrat pe poziția a doua, lucru justificat de pregătirea Președinției rotative a Consiliului UE deținută de România în prima jumătate a anului viitor. Discursul a marcat și un avertisment puternic către Guvern privind pregătirea acestei președinții, avertisment din care transpare nemulțumirea pentru situația curentă a pregătirilor.
Opțiunea privind atașarea României ca pilon al nucleului dur de integrare europeană și referința la faptul că nu există alternativă și nici o Europă completă, legitimă și credibilă doar cu statele fondatoare sau din vestul continentului, trădează din nou discuții de culise deloc încurajatoare. Discursul a avut multe elemente aspiraționale în această dimensiune, marcând dorințele României și nivelul său de ambiție – intrarea în spațiul Schengen și în Zona Euro, împreună cu accesul, de la început, în noile proiecte precum PESCO, cooperarea întărită în domeniul securității și apărării.
Secvența pilonilor strategiei și politicii externe a României a fost dublată de o referire majoră la necesitatea coerenței și coeziunii malurilor Atlanticului, ale NATO ca un tot, cu o referire substanțială la relația transatlantică. Referirea concretă și exactă a raportului dintre pilonii politicii externe românești subliniază, în subsidiar existența unui număr de tendințe și înclinații de a pune sub semnul întrebării această relație, coerența pozițiilor actorilor – SUA și UE și coeziunea în cadrul NATO, ca și relevanța și prim planul necesar pentru aceste instituții ale Occidentului de care aparținem.
Nota specifică extrem de puternică a discursului și a strategiei românești include două inițiative relativ noi, care includ România și noile state membre, ca parte integrantă a UE și NATO, cu aspirații spre o coeziune și integrare mai bună, respectiv procesul București – dimensiunea de securitate a regiunii și flancului Estic, de la Marea Baltică la Marea Neagră – respectiv Inițiativa celor trei mări, pe dimensiunea economică, comercială, de investiții și infrastructură, complementară, care vizează aceleași state și regiunea, dar cu un influx relevant privind Statele Unite.
La dimensiunea cooperării regionale, se adaugă interesul pentru Balcanii de Vest, prioritate a Președinției bulgare în curs, și regiunea Orientului Mijlociu și Africii de Nord, cu o notă specială pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu, un apropo la rolul jucat de România anterior în diferitele momente ale sale din 1967 și 1992-1994.
Cooperarea globală revine în prim plan, enunțiativ, dar cu un accent spre perspectiva parteneriatului strategic cu Japonia, înclinația spre multilateralism, și atenția pentru regiunile vitregite ale lipsei de resurse a diplomației românești. Se adaugă aspirația privind postura României de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU, care rămâne pe agendă. Nu se mai pomenește despre Parteneriatul strategic cu Coreea de Sud, în acest context, iar perspectiva unei asocieri excesive cu China – ca să nu spunem de parteneriat strategic – lipsește cu desăvârșire.
La capitolul absențe din discurs și priorități, care erau omniprezente în discursurile precedente, remarcăm absența Parteneriatului Strategic cu Marea Britanie, referința la cel cu Turcia, și absența totală a unei politici românești în Regiunea Extinsă a Mării Negre. În schimb apar parteneriate strategice europene, cele cu Franța și Germania, cu perspectiva reluării și întăririi celui cu Italia. În linia drumului României spre nucleul de integrare european.
Recomandările noastre
