Ioan-Aurel Pop a participat la seminarul academic internațional „Penser l’Europe”, ediția a XXI-a, unde a făcut o incursiune în trecutul și prezentul românilor. A vorbit, de asemenea, despre lărgirea Uniunii Europene și locul românilor în acest proces.
Ioan-Aurel Pop: Dacia a fost o provincie romană imperială
În a doua parte a expunerii prilejuite de cea de-a XXI-a ediții a seminarului internațional „Penser l’Europe” cu tema „Gândind Europa”, Academicianul Ioan-Aurel Pop „întregește ideea identității, originalității și continuității românilor în spațiul european”.
Ioan-Aurel Pop: „Dacia a fost o provincie romană imperială, cu o cultură de tip occidental, latin și nu de tip greco-oriental. Mutarea capitalei la Constantinopol (330), apoi divizarea oficială a Imperiului (395) și căderea Imperiului Roman de Apus (476), domnia lui Iustinian (527-565), cu extensiunea statului lui până la Dunăre, au fost cauze importante ale orientării romanicilor de la Dunărea de Jos și Carpați spre Noua Romă și spre Imperiul Bizantin.
Invazia și stabilirea slavilor în Peninsula Balcanică (masivă după 602) și formarea statelor slave la sud de Dunăre, pe o largă fâșie, de la Marea Neagră la Marea Adriatică, au avut ca efect întreruperea legăturilor directe dintre romanicii carpato-dunăreni și Roma. Ultimul episcop cunoscut de pe teritoriul României de azi, care a avut o corespondență în limba latină cu papa Vigilius al Romei, a fost Valentinianus al Tomisului (azi Constanța, pe malul Mării Negre), în secolul al VI-lea. Tot el, Valentinianus de Tomis, a avut și legături directe cu biserica din Constantinopol.”
Biserica bulgară, cel mai apropiat model pentru făurirea bisericii canonice a românilor
Academicianul Ioan-Aurel Pop a vorbit și despre procesele istorice „care au dus la slavizarea Balcanilor și la întreruperea raporturilor romanicilor dunăreni cu Roma au însemnat și îngreunarea legăturilor acestora din urmă cu Noua Romă.
În aceste condiții de izolare față de marile centre ale creștinismului, localnicii romanici nord-dunăreni (protoromânii și românii timpurii) au trăit o perioadă îndelungată de creștinism popular (Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, Bucureşti, 1997.), fără o ierarhie canonică și fără putința organizării temeinice a unei/unor biserici proprii.
Firește, tipicul organizării a rămas cel bizantin, dar modelul direct de organizare nu a putut fi decât unul slav, mai ales cel bulgar. Biserica bulgară, organizată, cum spuneam, de către Boris-Mihail (în a doua parte a secolului al IX-lea) și legată ierarhic de patriarhul de la Constantinopol, a devenit singurul și cel mai apropiat model pentru făurirea bisericii canonice a românilor”.
Ioan-Aurel Pop, despre implementarea modelului bizantino-slav
Acad. Ioan Aurel Pop a mai subliniat în discursul său că „Nu este vorba numai de imitarea unui model, ci și de impunerea acestuia. Țaratul bulgar, extinzându-și temporar dominația politică (în secolele IX-X) și asupra unor regiuni întinse de la nordul Dunării de Jos, inclusiv în sudul Transilvaniei, va fi și impus în aceste zone, în colaborare cu ierarhia sa religioasă, propriul tip de organizare a bisericii.
Această organizare includea, alături de alte elemente, și limba cultului. Or, în ultimele două decenii ale secolului al IX-lea, grație activității desfășurate de Clement și Naum (discipolii fraților Chiril și Metodiu), veniți din Moravia și Pannonia, alfabetul chirilic se generalizează în Bulgaria, drept haină firească a limbii slave, recunoscute în Commonwealth-ul bizantin – cum ar zice Dimitri Obolensky (Dimitri Obolensky, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe 500-1453, London, 1971.) – drept limbă canonică de cult, alături de greacă. În acest fel, în biserica de limbă și de tradiție latină a românilor – biserică populară, fără organizare canonică – începe să se impună modelul bizantino-slav sud-dunărean”. Declarația integrală o puteți citi pe site-ul jurnalul.ro.