August 1968. Peste câteva zile se împlinesc 50 de ani de la unul dintre cele mai ciudate evenimente din istoria noastră recentă, invadarea Cehoslovaciei de către cinci țări din Tratatul de la Varșovia. Pentru români, momentul rămâne ca unul de amestec de frică, respect, mândrie națională. Evenimentul Zilei și-a propus să marcheze împlinirea unei jumătăți de secol printr-un serial de dezvăluiri care să acopere cât mai multe componente ale acelei situații complexe, dar, ca în orice astfel de „dosar”, mărturiile celor care au trăit emoțiile acelor zile sunt cele mai importante. Le așteptăm de la cititorii noștri, urmând ca toate să fi e publicate. Primul episod al serialului este scris de colaboratorul nostru și al revistei Evenimentul Istoric, Alex Mihai Stoenescu. Reputatul istoric a făcut o sinteză a acelei veri cu adevărat fierbinți, apelând la descoperirile și cărțile profesorului Mihai Retegan, o adevărată autoritate în domeniu.

„Momentul 1968”, cum este numit în Istoriografia română episodul politico-militar al reacției regimului Ceaușescu și mai ales a liderului comunist român la invadarea Cehoslovaciei de către URSS și aliații săi (fără România) din Tratatul de la Varșovia, a fost abordat mai întâi de politologi și de comentatori ai perioadei comuniste din România ca eveniment decisiv pentru cariera internațională a lui Nicolae Ceaușescu, pentru declanșarea politicii „naționaliste” sau pentru un plan de „amăgire a Occidentului”. Totodată, s-a dezvoltat și o opinie minimalistă, care încearcă să acrediteze ideea că pericolul în care s-a aflat România atunci nu a fost real, ci exagerat de către propaganda regimului, iar importanța gestului de rezistență al lui Ceaușescu este nesemnificativă în planul istoriei sistemului comunist internațional și chiar în cel al relațiilor bilaterale românosovietice.

Din acest motiv, Mihai Retegan se simte nevoit să facă, încă din „Cuvântul înainte” la prima ediție a lucrării „1968. Din primăvară până în toamnă. Schiță de politică externă românească” (1998) precizările istoriografice necesare. El identifică patru opinii asupra subiectului:

1. Cele două părți (URSS și România) au căutat să detensioneze relația dintre ele, după reacția vehementă a lui Nicolae Ceaușescu din 21 august 1968, nefiind interesate, ambele, de extinderea acțiunii militare din Cehoslovacia spre România,

2. Unii istorici consideră atitudinea lui Ceaușescu drept „exprimarea cea mai curajoasă a politicii de independență” (Florin Constantiniu), pericolul fiind real, iar reacția lui conformă cu un sentiment național (cvasi)general;

3. Pe Ceaușescu „l-a luat limba pe dinainte” (Alexandru Bârlădeanu) și după aceea a căutat să repare gafa, neexistând vreun plan de apărare sau de desprindere;

4. Un Ceaușescu „șiret”, care a știut să transforme momentul întrun „fabulos capital politic” (Mihai Pelin).

Invadarea României, o realitate?

Prin urmare, o contribuție importantă la înțelegerea „momentului 1968” pentru Ceaușescu și România este descoperirea de către Mihai Retegan a faptului că, încă din 1967, Ceaușescu inițiase un program de activizare a forțelor militare române cu scop protectiv. În decembrie acel an este elaborat un plan de manevre militare, care va fi pus în aplicare la începutul anului următor: „Încă din ianuarie, unități și mari unități intră într-un program complex de pregătire, cele mai multe deplasându-se spre raionul de alarmare. Este vorba de unități divizionare și mari unități din compunerea Armatei 3, dar și din subordinea unor comandamente de armă: Apărarea Antiaeriană a teritoriului, marina militară, trupele de grăniceri, de transmisiuni, de geniu și trupele chimice. Cele mai multe exerciții de alarmare au fost efectuate cu Divizia 18 mecanizată (Timișoara), Divizia 6 tancuri (Dej), Divizia 11 mecanizată (Oradea) și Brigada 2 vânători de munte (Brașov)”. Cele mai multe manevre militare se desfășoară în Vest, spre Ungaria, probabil și pentru a nu trezi suspiciuni sovieticilor, dacă mișcările de trupe se declanșau la granița cu ei, dar și pentru a pregăti blocarea componentei militare maghiare a invaziei pe teritoriul Transilvaniei. „Sigur că învățămintele exercițiilor militare din vestul țării urmau a fi transmise tuturor comandamentelor de mari unități și divizionare. De câțiva ani buni, Ministerul Forțelor Armate al României își pregătea trupele din subordine potrivit unui program propriu elaborat fără intruziunile sovieticilor sau ale prietenilor acestora, și fără să le mai aducă la cunoștința lor. Sigur, nu luăm în discuție cazurile de spionaj sau de trădare, prin care sovieticii au putut afla lucruri sensibile ale sistemului național de apărare”.

Completăm această informație cu detaliul că în aplicațiile din poligonul de la Cincu trupele simulau apărarea cu spatele la munte împotriva unui atac de la câmpie, cu forțarea unui râu major, ceea ce corespundea situației operative din Moldova. Reacția comandanților militari români a fost atunci cea mai importantă bază psihologică pentru atitudinea lui Ceaușescu. A contat cunoașterea lor încă din perioada când le-a fost șef politic și faptul că în ultimul an (august 1967, octombrie 1967, aprobarea listei de avansări din 1968) liderul politic apucase să își plaseze destui apropiați în funcțiile de comandă ale Marilor unități.

Trupele sovietice, precedate la Praga de sosirea lui Ceaușescu și Tito

Vizitele lui Tito și ale lui Ceaușescu la Praga de la jumătatea lunii august 1968 îi provoacă o explozie de furie lui Leonid Brejnev: „Acum, la Praga este așteptată sosirea lui Ceaușescu și a lui Tito, se poartă discuții despre o cârdășie dunăreană, despre o întâlnire dunăreană”. Moscova era îngrijorată nu numai de slăbirea forței sale militare în zona centrală și de contact a Blocului, ci și de posibilitatea constituirii unui „bloc regional” Cehoslovacia - Iugoslavia – România, rezistent la politicile sovietice europene. Temerile par a fi fost îndreptățite, deoarece opțiunea de politică externă expusă de Ceaușescu la Praga (15 – 16 august) conducea în acea direcție:

a) Chestiunea unui centru conducător al mişcării comuniste la ale cărui decizii trebuie să te supui, altminteri „ai încălcat principiile internaţionalismului proletar”.

b) CAER. De câţiva ani buni, spune Ceauşescu, se fac eforturi serioase pentru crearea unor organisme supranaţionale, ignorându-se cele interne şi afectându-se, astfel, relaţiile dintre statele socialiste. Bunăoară, planul din 1964 (aşa-numitul plan Valev) şi reorganizarea CAER „se refereau direct la România care ar fi trebuit să fie împărţită în trei regiuni economice, din care una ar fi fost în legătură cu Ucraina, a doua cu Ungaria şi o parte a Cehoslovaciei, iar a treia cu Bulgaria. Conducerea acestor regiuni ar trebui să fie încredinţată organelor supranaţionale. În Declaraţia PCR din anul 1964, a fost adoptată poziţia faţă de aceste tendinţe şi au fost trasate principiile independenţei, suveranităţii şi neamestecului în treburile interne”.

c)Modelul sovietic. „Adoptarea automată a unor propuneri ale URSS sau PCUS – declara Ceauşescu lui Dubcek – provine din idealizarea în trecut a tot ce venea din URSS. Pentru PCR nu a fost uşor să ajungă la concluziile de astăzi, dar era clar că nu era posibil să se continue pe modelul vechi şi că este necesar să fie luate în considerare interesele României şi ale mişcării comuniste (românești). După o analiză profundă, PCR a ajuns la concluzia că este neapărat nevoie să depăşim sentimentalismul şi că era neapărat să adoptăm poziţii care să corespundă nevoilor vitale ale României.

Operațiunea „Dunărea”

Impactul acestor principii a fost mai mare în opinia publică din România deoarece conferința de presă comună cehoslovaco - română a fost transmisă, pentru prima oară, la televiziune în direct, ocazie cu care Nicolae Ceaușescu a subliniat că Tratatul de la Varșovia este valabil, în opinia României, numai în cazul unui „atac din afară din partea unei țări imperialiste”, formulare care ascundea două idei strategice: Tratatul de la Varșovia nu are aplicabilitate în interiorul Blocului Estic, ceea ce însemna lipsa de legitimitate a unei eventuale intervenții sovietice interne (trupe staționate) sau externe (trupe pătrunse); un conflict de graniță sau chiar militar care implica, de exemplu, Austria sau chiar Germania punea în discuție calitatea agresorului de „imperialist”, de cucerire etc., deci nu o accepta automat. La 18 august, Brejnev îi convoacă pe liderii Ulbricht (RDG), Gomulka (Polonia), Jivkov (Bulgaria) și Kadar (Ungaria) și decide invazia împreună cu ei: „Declanșăm acțiunea la miezul nopții de 20 spre 21 august și până dimineața ocupăm toate punctele strategice, în special Praga, Brno, Bratislava, Kosice și alte orașe importante”.

Chiar denumirea operațiunii – „Dunărea” - arată că scopul ei era împiedicarea constituirii „blocului regional”, numit de sovietici „dunărean”. Ungaria era interesată direct pentru că se afla între cele trei țări rebele. „Şi, aşa cum fusese planificat, la ora 0 a zilei de 21 august, trupele unor state participante la Pactul de la Varşovia (însumând 29 divizii, 7.500 tancuri şi peste 1.000 avioane) au intrat în Cehoslovacia pe itinerarele recunoscute de unităţile de cercetare încă de la sfârşitul lunii mai, când se pregătea aplicaţia „Şumava” şi au ocupat sau blocat zonele şi punctele strategice identificate tot atunci: aeroporturi, instituţii guvernamentale şi de partid, cazărmi. Operaţia „Dunărea” fusese declanşată, iar „solidaritatea internaţională proletară” îşi arăta adevărata faţă”.

 

România, amenințată de 10–12 mari unităţi sovietice, 4-5 mari unităţi bulgare şi 2–3 mari unităţi maghiare

Nu întâmplător, Mihai Retegan insistă pe reacția Armatei, mai ales pentru că forțele erau disproporționate. Principiul militar de bază atunci nu era victoria în luptă, ci atitudinea de opunere cu armele și producerea de pierderi inamicului (mai ales URSS-ului), care l-ar fi pus pe acesta în situația strategică fie de a renunța la intervenție, fie de a risca o criză mondială de securitate. Atunci a fost emis Ordinul nr. OK 00355/21 august 1968 al Ministerul Forţelor Armate sub titulatura de plan de măsuri pentru situaţia specială creată în urma invaziei Cehoslovaciei, dar care stabilea misiuni împotriva invadării României.

Operațiunea „Scutul”

Dintr-o rememorare făcută de generalul Ion Gheorghe rezultă că la graniţele României erau concentrate sau în curs de concentrare 10–12 mari unităţi sovietice, 4-5 mari unităţi bulgare şi 2–3 mari unităţi maghiare. Confirmarea situației militare a agresorului a venit dintr-un loc neașteptat: ataşatul militar al Elveţiei, care-şi avea reşedinţa la Viena, dar era acreditat şi pe lângă armata română, a cerut o întrevedere urgentă la M.St.M. și a prezentat o hartă militară cu dispunerea forțelor din jurul României. „Situaţia nu era cu mult diferită de ce cunoşteam noi. Aceste trupe nu stăteau pur şi simplu, ci desfăşurau acţiuni cu scop de diversiune şi intimidare”. Ceaușescu a dispus atunci alarmarea întregii Armate pentru situația de luptă în plan operativ (apărare regională), care prin caracterul multidirecțional al atacurilor (sud, est, vest), dacă s-ar fi produs, căpăta o dimensiune strategică: cuplarea în criză a zonei central-europene (Cehoslovacia) cu zona balcanică (România, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, Turcia). O serie de activități interne au fost restricționate, iar în întreprinderi s-a introdus un regim de pază și apărare muncitorească, în timp ce structurile militare au trecut la organizarea apărării porturilor și aeroporturilor și la direcționarea ascultării traficului radio către teritoriile vecine țării.

Pentru înțelegerea unor afirmații din raporatele Securității și din documentele militare făcute publice după 1989, dar despre situația din decembrie 1989, sunt importante informațiile găsite de Mihai Retegan în arhive legate de fenomene deja familiare cititorului român: „La sud, vecinii noştri bulgari, tot noaptea, executau şi ei exerciţii de dare la apă a mijloacelor de forţare a Dunării între Giurgiu şi Oinacu, iar în vest, ungurii executau şi ei diferite acţiuni pe direcţia punctelorde trecere a frontierei la Borş (Bihor) şi Petea (Satu Mare). În plus, vecinii noştri bulgari şi-au intensificat brusc activitatea de „turism”. Nu o singură dată au putut fi văzuţi „turiști” bulgari, în marea lor majoritate bărbaţi tineri, cu ţinută atletică, părul tuns scurt şi care se vedea de la o poştă, cum se spune, că sunt militari, venind cu autobuzele „Balkanturist” în faţa magazinului „Adam” din imediata vecinătate a Ministerului Forţelor Armate, pe atunci situat în Piaţa Valter Mărăcineanu”. Teoria unei supralicitări propagandistice a pericolului de invazie din partea lui Ceaușescu, pentru a-și construi un portret de erou nu se susține; este propagandă anticomunistă ieftină. Când URSS intervine militar în RDG, Ungaria, Cehoslovacia și ocupă militar Bulgaria (Operațiunea „Scutul”/ știt”), a crede că amenințarea la adresa României a fost o invenție devine complet neserioasă.

 

„Întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre!”

Trupele sovietice ocupă Praga în noaptea de 20/21 august, jurul orei 03.00, moment în care Ceaușescu este anunțat de Paul NiculescuMizil asupra invaziei, iar la ora 06.30, Comitetul Executiv al CC al PCR intră în ședință.

„Independența și suveranitatea națională”

Acolo, liderul român trage o concluzie indubitabilă în privința atitudinii României: „Este clar că drumul pe care s-a pornit în Cehoslovacia este un drum de aventură, care nu mai dă nicio încredere că aceste state pot să garanteze în vreun fel securitatea şi atunci trebuie să ne luăm toate măsurile pentru a ne asigura independenţa şi suveranitatea naţională. Sigur, este de înţeles că se creează o situaţie grea, dar considerăm că nu avem altă ieşire. Dacă se va ajunge la o ciocnire militară, până la urmă forţa ar putea să se impună, dar alta este de a admite şi de a te face părtaş la subjugarea ţării”. Declarația nu lasă niciun dubiu asupra poziției lui Nicolae Ceaușescu. România l-a urmat atunci. După încheierea ședințelor de la partid și de la Consiliul de Stat, are loc marea adunare din Piața Palatului la care Ceaușescu va rosti celebra declarație de condamnare. Adunarea a fost organizată prin mobilizarea activului de partid și de sindicat din întreprinderi de pe platformele industriale ale Bucureștilor, precum și din aparatul administrativ din centrul orașului, dar lor li s-au asociat spontan zeci de mii de angajați neconvocați și de locuitori ai Capitalei, care au transformat adunarea de aproximativ 50.000 de paricipanți organizați într-o mulțime de peste 100.000 de oameni. În diferite cartiere ale Bucureștilor s-au format grupuri semnificative de cetățeni coborâți în intersecțiile principale și care ascultau comunicatele Radioului (de exemplu, în cartierul Balta Albă, considerat cartier muncitoresc al platformei industriale „23 august”, au fost ocupate intersecțiile „Potcoava”, „Gloria”, „Stejarului”, iar în Centru grupuri mari de manifestanți au rămas concentrate în spații adiacente Pieței Palatului). „Chiar Ceauşescu, căruia i se aducea la cunoştinţă minut cu minut evoluţia lucrurilor din Piaţă, s-a speriat de acea formidabilă exprimare de voinţă de a apăra, nu partidul, căci mulţi din cei prezenţi nu erau membri de partid, ci ţara, nu pe Ceauşescu, cum spunea Manea Mănescu, ci independenţa, integritatea şi suveranitatea statului, şi a cerut „să-I mai trimită acasă””. A fost imposibil, iar pericolul ca adunarea să se transforme într-o manifestație antisovietică deschisă și necontrolată a reprezentat adevărata spaimă a lui Ceaușescu.

„Ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist frăţesc”

Totuși, alimentat și de propunerile unor membrii ai CPEx de „înconjurare” a sediului CC al PCR cu muncitori care să apere conducerea partidului, Ceaușescu a fost destul de agresiv. „Nu există nicio justificare - tuna Ceauşescu din balconul CC -, nu poate fi acceptat niciun motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist frăţesc... Noi considerăm că pentru a aşeza relaţiile dintre ţările socialiste, dintre partidele comuniste pe baze cu adevărat marxist-leniniste trebuie, o dată pentru totdeauna, să se pună capăt amestecului în treburile altor state, altor partide... S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul contrarevoluţiei; se vor găsi poate mâine unii care să spună că şi aici, în această adunare, se manifestă tendinţe contrarevoluţionare. Răspundem tuturor: întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre”. Şi pentru aceasta - spune Ceauşescu - am decis să constituim, chiar din această zi, „gărzile patriotice înarmate, alcătuite din muncitori, ţărani şi intelectuali, apărătoare ale independenţei patriei noastre socialiste. Dorim ca poporul nostru să-şi aibă unităţile sale înarmate pentru a-şi apăra cuceririle revoluţionare, pentru a-şi asigura munca paşnică, independenţa şi securitatea patriei socialiste”.

Primăvara de la Praga

La începutul anului 1968, Cehoslovacia a devenit simbolul speranței pentru popoarele din Blocul Comunist că viața lor se poate îmbunătăți. La Praga, șefia Partidului Comunist fusese preluată de Alexander Dubcek și acesta a propus imediat un set de măsuri de liberalizare.

După anii de maximă teroare ai stalinismului, totul părea o minune, chiar dacă reformele erau făcute sub pretextul adaptării comunismului la realitățile fiecărei țări. Cu excepția României, unde Ceaușescu începuse și el un proces de „de-stalinizare”, toate țările comuniste, în frunte cu URSS, condusă atunci de Leonid Brejnev, au simțit pericolul. De altfel, Ceaușescu a întreținut și întărit relațiile cu Cehoslovacia, ultima vizită oficială având loc pe 15-16 august 1968.

Fără înștiințarea oficială a României, deși eram parte a Pactului de la Varșovia, s-a decis invadarea Cehoslovaciei și a oricărei țări va mai tolera astfel de reforme, dar s-a crezut că operațiunea va avea loc în noiembrie, când Dubcek avea termenul limită pentru a renunța la refome. În noaptea de 20 august, Praga e ocupată. Pe 21 august, Ceaușescu are o reacție care va face istorie.