Între braţele trezviei şi ale intenţiei tronează supremaţia omului asupra fiinţei sale.

Trezvia este una dintre ţintele principale indicate de literatura patristică.

Intenţia este unul dintre noile concepte pe val ale psihologiei.

Nimic nou sub Soare. 

Rândurile de mai jos sunt doar o sinteză proprie a acestor principii expuse îndelung de alţii.

Din punct de vedere anatomic, atenţia este guvernată de cortexul prefrontal; întâmplător sau nu, un mod de întărire şi stimulare a acestei zone a creierului este manifestarea intenţiei sub toate aspectele ei, deci şi la nivel biologic se pare că aceste « braţe » se fortifică reciproc.

Trezvia şi intenţia fac diferenţa dintre o viaţă amorfă şi una conturată armonios, dintre sonor şi disonant, dintre limpezime şi entropie, pentru că împreună sunt pilonii catalizatori ai creării vieţii. În momentul în care îţi creezi tu viaţa, ea este fasonată în forma articulată de intenţia ta şi astfel designul ei se cristalizează sub imboldul tonic al propriului tău gust, armonios, ordonat şi estetic. Altfel, viaţa va sfârşi fără un contur precis, deformată, trasată aleatoriu şi molâu de curentul hazardului, cu un design răvăşit şi întâmplător. Viaţa este un dinamism continuu pe care fie îl determinăm, fie rămâne doar suma influenţelor dictate de mediu, obligaţii şi alte persoane. 

Dacă am asemăna viaţa cu pânza unui şevalet, pensula poate fi la noi sau pensula poate ţopăi aleator în mâinile factorilor externi. Evident că tipul de pânză pentru care putem stabili noi toate coordonatele desenului e mai îngustă, e “floarea de colţ”, avem puţin timp liber pe care să îl gestionăm doar cum vrem noi şi să pictăm doar ce avem chef. Cel mai adesea, avem de-a face cu pânza pe care suntem în parte condiţionaţi să creăm sub cerinţele responsabilităţilor, care nu e complet albă, ci conţine şi elemente predefinite: asta ar înseamna că uneori putem folosi doar anumite culori si apela doar la anumite linii de contur – care ar reprezenta obligaţiile exterioare pe care trebuie să le îndeplinim; totuşi ne rămâne libertatea de a ne supune acestor cerinţe după voia noastră, de a le încorpora într-un stil propriu  în imaginea de ansamblu.

Dacă am imagina viaţa drept o partitură de note, partitura asupra căreia suntem deplin stăpâni să inserăm e mai mică şi întâlnim mai rar privelegiul de a dispune de ea. De la o vârstă, nu mai eşti complet liber şi rar te întâlneşti cu luxul unei partituri complet goale, pe care să-ţi mlădiezi fără constrângeri melodia vieţii.  Dacă viaţa e o partitură ce se cere umplută cu note, viaţa de adult e o partitură condiţionată de utilizarea anumitor note sau a anumitor tonalităţi: intervine cadenţa locului de muncă, a sarcinilor de familie şi aşa mai departe. Notele vor exista sigur. La sfârşitul unei zile, pe pagina prezentă din albumul de partituri, s-au imprimat cu siguranţă nişte note sub pulsul dinamic al vieţii, nu se poate altfel, însă de noi a depins distribuţia lor, de noi a depins dacă s-au aranjat sub armonia unei melodii sau sub haosul dezordinei şi al aleatorului. Cântecul zilei a fost compus din melanjul întâlnirii dintre noi şi ceilalţi, a sunat sub alternanţa dintre intern si extern, dintre libertate şi condiţionare, dintre ştiut şi neprevăzut. Avem zile în care dincolo de intenţia noastră, ni se poate uda întreaga partitură prin situaţii şi evenimente inopinate. Avem zile în care o partitură cenuşie se luminează dintr-o dată printr-o veste sau bucurie neaşteptată, însă toate aceste balansări neprevăzute fac parte din grupa de note ce nu ţin de noi şi ar fi o pierdere să diminuăm din puterea ritmului nostru, privind exagerat, temător şi în expectativă la ritmul extern inevitabil.

Putem privi condiţionarea de note şi culori drept o corvoadă ce ne apasă libertatea sau o putem privi ca pe efectul inevitabil al binecuvântării de a trăi cu ceilalţi, de a nu fi singuri, de a fi în comuniune şi de a aparţine unei lucrări. Oamenii mari ai istoriei au fost conditionati şi au avut puţin timp pentru ei. Ar fi ceva în neregulă să fim atât de liberi. Complet liber ar însemna complet singur sau complet neangajat. Complet « liber » e doar cerşetorul.

 

Chiar dacă toată ziua e compusă numai din responsabilităţi în stânga şi în dreapta, tot ne rămâne libertate de influenţă a ritmului: pulsul zilei e cadenţat în special de gândurile noastre, vibrăm sub gânduri mai mult decât sub orice, atitudinea şi reacţiile depind de butoanele noastre, iar peste toate, atenţia…atenţia totală a fiinţei mi se pare că potenţează cel mai intens înălţimea notelor, ea dirijează o prezenţă de tip "legato" sau "staccato" pe scena vieţii: continuă sau intermitentă.

Părintele Diacon Sorin Mihalache aminteşte în conferinţele dumnealui, gândul Sfântului Dorotei din Gaza, despre cât de importantă este starea în care întreprindem un lucru, în raport cu activitatea în sine: « A face un lucru e o optime, restul de patru optimi este duhul în care faci lucrul respectiv, iar celelalte trei optimi care mai rămân sunt ale Lui Dumnezeu ». Starea depinde de noi, chiar dacă ea este inevitabil contaminată de mediu, forţa de influenţă asupra ei ne aparţine preponderent, iar conversia acestei forţe din latentă în activă, dovedeşte cât de stăpâni suntem în final asupra noastră. Mulţumirea, de exemplu, poate veni doar din tolba noastră, şi poate fi o culoare sau un sunet cu efect dulce; iar pentru cei care au avut parte de binecuvântarea de a întrezări orizonturi mai înalte, oricât de disonant ar fi aranjamentul notelor, întregul spectacol se poate aranja sub ordinea şi armonia din suflul Harului, însă asta nu mai ţine de noi, decât în parte.

 

Indiferent de cum am reprezenta viaţa: pânza şevaletului sau partitura, ambele au fibra ţesută din timp. Zece minute pierdute inutil, sunt zece minute ce ar fi putut lărgi partea aceea de pânză exclusivistă, scurtă şi râvnită de noi, pe care suntem liberi să o pictăm necondiţionaţi de nimic, pentru care decidem noi absolut totul: fundalul, culorile, grosimea liniilor- acele clipe preţioase de timp liber, lipsite de griji. Omul creativ, treaz şi stăpân e omul care visează la culorile pe care să le aştearnă pe pânza liberă, el o sa ţină cu dinţii de ţesătura ei atunci când hoţii încearcă să o roadă. Omul care încă n-a înteles că poate fi pictor, o să petreacă timp pe social media fără remuşcări şi măsură, pentru că el n-are nimic de pictat pe cont propriu, desenează contururile pe care i le dictează mediul şi responsabilităţile, iar în rest…totul e sub conturul valului aleator. El încă nu e la cârmă. Încă nu e stăpân.

  

Nici trezvia, nici intenţia nu sunt scopuri în sine; ele sunt însă, condiţii pentru scopurile mai înalte ale vieţii care depind şi de ordinea ei, care atârnă la rândul ei doar de intervenţia noastră, pentru că în rest, vârtejul înconjurător nu tinde decât spre entropie.

 

Am citit undeva o idee pe care aş grava-o pe tăbliţa de memento-uri ale vieţii: "Ne decidem destinul nu doar prin ceea ce facem, ci şi prin ceea ce nu facem". Adam, de exemplu, nu a căzut doar pentru că a facut ceva (a mâncat din măr), ci şi pentru că nu a făcut ceva (nu a ascultat: sau nu a iubit suficient ca să se încreadă şi să asculte). Spune Dostoievski că <<Iadul este: “prea tarziu”>>, susţinut fiind de toţi cei ce încearcă să amintească faptul că nu există remuşcare mai apăsătoare decât aceea care e zadarnică. Greşeala, de cele mai multe ori o facem în stare de "somn", pentru că poate ne lipseşte pe moment trezvia discernământului dintre bine şi rău, dar acelaşi somn fin ne ţine captivi şi în "nefaptă". Există greşeli care pot fi urmate de lumina speranţei unui nou început, când din negura şi amărăciunea regretului suntem ridicaţi în seninul unei noi şanse, dar există şi greşeli în urma cărora rămânem în neputinţa apăsării şi chiar dacă la un moment dat, Dumnezeu ne aşterne pacea în suflet şi ne iertăm şi noi, soarele unei noi ocazii nu-l mai putem simţi, pentru că viaţa nu e separată de ireversibil şi ţine de maturitate să-ţi amintesti de tot ceea ce se încadrează la acest capitol neplăcut şi alungat din atenţie de către confort: moartea, binele nefăcut şi timpul pierdut, printre altele. Ustură mai tare ce n-ai făcut decât ce ai făcut. E simplu să realizezi o greşeală grosieră a trecutului, însă virtualiatea faptelor neîmplinite în timpul pierdut este o plasă infinită, în care ne poate captiva gândirea contrafactuală din momentul lui "prea târziu" - asta dacă vom avea vreodată curajul de a ieşi din aburii calzi ai comodităţii şi de a păşi pe podeaua rece a realităţii, ca să ne privim faţa vieţii în lumina adevărului. Există nelinişti paralizante şi neroditoare, care problematizează în afara esenţei, dar există şi "neliniştea cea bună", cum o numeşte Pr. Paisie Aghioritul, care azi mi se pare că devine un soi de piatră rară. Timpul şi Harul se pierd pe nesimţite. Nu o să primim nicio notificare care să ne înştiinţeze la sfârşitul zilei că am pierdut timp o grămadă sau că puteam face mai mult, ţine de conştiinţa fiecăruia să sesizeze aceste lucruri. Problema e că dacă-ţi dai conştiinţa pe "silent", pentru că îţi jenează plăcerea, ea aşa va rămâne, până când te trezeşte alarma lui "prea tarziu" – optica unor copii s-ar îndoi probabil de asta, pentru că ei cred doar ce vor şi ce le place. Copiii sunt simpatici, dar depinde ce vârstă au.

Spune N. Iorga că orice om are un drum al lui pe care poate fi condus, însă nu-şi poate crea un alt drum. Vedem însă că au fost întotdeauna oameni cu potenţial care nu şi-au parcurs drumul, care au ratat, iar neîmplinirea poate că nu a avut cauza nici în talentele lor, nici în drum (care evident a existat ca virtualitate), ci în atitudinea lor, a cărei eroare fundamentală probabil că a constat în ceea ce nu au făcut, iar nu în ceea ce au făcut.

Eşecul e real, îl vedem peste tot, la oameni de înalt calibru şi chiar şi la sfinţi. Nu cred că ar trebui să-l privim ca să devenim plumb, ci doar ca să fim conştienţi că nu suntem absolviţi de plasa lui (indiferent cine am fi), nu ca să ne apese, ci doar ca să ne dea avânt vigilenţei şi responsabilităţii. Cred că remuşcarea care ustură mai tare constă mai degrabă în ceea ce n-ai făcut decât în ce ai făcut (sub această perspectivă chiar şi o faptă greşită poate fi egalată cu contrapartida ei pozitivă neîmplinită). Per ansamblu, regretul va exista sigur, pentru că deja există privind retrospectiv, în prezent însă, se mai poate controla intensitatea lui viitoare. 

A ne picta accentuat şi ferm propria viaţă, a participa mai hotărât, vocal şi conştient la propriul cântec, a avea intenţia de a avea trezvia de a interveni, ori de câte ori inerţia ne trage în apele ei calde şi letargice, sunt lucruri de care de multe ori uităm şi ele fac diferenţa dintre a fi stăpânii propriei vieţi sau spectatorii ei. Deşi e nevoie de timp ca să te distanţezi de vâltoarea zilei şi să-ţi gândeşti viaţa, iar presiunea clepsidrei oferă uneori o senzaţie de neputinţă incompatibilă cu starea de creativitate, totuşi nu timpul e cheia principală în a fi « artist », iar dovada sunt toate momentele în care există vreme, dar nu este fructificată în direcţia aceasta. Cheia de căpătâi e conştientizarea potenţei, a doua intenţia de a o utiliza când şi cum se poate, iar timpul ar fi abia a treia cheie necesară, pe care degeaba o ai, dacă lipsesc primele două.

Întrebarea de pus la sfârşitul zilei şi prin extindere la sfârşitul vieţii ar putea fi: cât am desenat sau cântat noi de-a lungul timpului ?  Cât am ţinut cu tenacitate şi trezvie de pensulă şi cât am lăsat-o cu indulgenţă furată de mâna hazardului? Cine a brodat în final pânza vieţii noatre? Cine a fost dj-ul de la pupitru şi cine a stabilit playlist-ul gândurilor (în permanentul duel al îngerilor), de exemplu. Dacă am trăi într-un mediu favorabil, molipsirea ar fi de la sine benefică, dar nu suntem, ceea ce înseamnă că pentru un rezultat estetic e nevoie să intervenim noi şi să ne amprentăm pronunţat viaţa.

Dacă tot suntem la foc automat, putem fi un motor cu direcţie, care avansează pe o traiectorie clară, iar nu unul turbat care se mişcă încoace şi-n colo haotic. 

Amintesc unii monahi, prin înţelepciunea lor, un lucru delicios: “Dumnezeu îşi face sigur treaba, problema e că nu ne-o facem noi pe a noastră” şi ăsta cred că poate fi uneori răspunsul multor frământări.

P.S.: Rândurile de mai sus nu se vor a fi un discurs « zâmbăreţ » de tip american, care să motiveze oamenii, printr-un entuziasm forţat, să se dea jos din pat dimineaţa. Nici un cumul de sfaturi întelepte oferite altora, ci doar concluzii trase în urma propriilor greşeli (în mare parte, produse ale optimismului exagerat).