Douăzeci de ani ne-au trebuit, două duzine de ani de călugări, măicuţe, mânăstiri, turle de biserici, nefericiţi şi preafericiţi, douăzeci de ani de soboare de preoţi să ajungem, în cele din urmă, să discutăm despre libertatea religioasă.

Directorul de şcoală cântăreşte absent însemnătatea vorbelor mari, spuse de alţii, în timp ce îşi ordonează colţurile paginii de pe birou rămasă anapoda. În faţa lui o femeie de înălţime medie, păr lung, arămiu platinat, cu trăsături uşor asiatice. Vorbeşte. Privirea lui alunecă periodic, vrând nevrând, în decolteul ei postnatal. "Vreau, deci", conchide doamna sec, "să o scoateţi pe fata mea de la ora de religie!". Directorul tace, se foieşte. Atâta tam-tam, şi pentru ce? Majoritatea părinţilor au ignorat deja asta, sunt doar nişte ore, nu se practică voodoo sau sacrificarea de animale în direct: "Doamnă, copiii învaţă de Dumnezeu, de Sfinţi, sunt lucruri frumoase!". "Sunt minciuni, domnule Director", se zboşeşte femeia. "E opinia dumneavoastră, doamnă!", e conciliant dascălul. "Ba, e o nesimţire, domnule Director, legea îmi dă voie să fac asta, nu mă puteţi obliga!", se ambalează mămica. "Nu vă oblig, doamnă, doar că noi nu avem ce face cu micuţa cât lipseşte de la oră. Veniţi dumneavoastră să staţi cu ea?", propune profesorul. "E inacceptabil, domnule director!". "E inacceptabil, doamnă!". Dialogul surzilor. Să credem popii, sau Biserica?Oricare ar fi ea! Oare n-ai nevoie mai întâi să ştii, ca să poţi decide liber de a venit vremea să refuzi? Discuţia clocoteşte în timp ce înregimentaţi ai vreuneia dintre tabere aruncă anateme asupra celăilalte. Se scot moliftele de război. Din banii de biserici mai bine am face spitale. O turlă şi-un patrafir ar putea să vindece cel puţin cinci bolnavi de cancer! Oare câte capete şi icoane am putea totuşi vinde să ne răscumpărăm prostia? "Pe măsură ce urci scala unui Iacov de bibliotecă observi o conversie curioasă a crezului, obligatoriu fără Biblie sau Dumnezeu, înspre o formă de misticism ieftin. Din doi în trei mai apare o influenţă orientală, o Shambala, o chakră, un ankh, un netsuke, mici talismane, mămica neortodoxă are pe spate desenat în cerneală un tribal, citeşte de liberalism şi e convinsă că lectura regulată o apără de seducţia bigotismului. E tolerantă, nu zice ţigani, zice romi, nu zice curve, zice prostituate, e abonată la emisiuni culturale şi Dileme şi îl poate cita pe Liiceanu în original. Îşi creşte copilul după tehnici de parentare prin ataşament, l-a dat la limbi străine devreme, să le vorbească nativ! Îi merge fata şi la pian şi la înnot şi la teatru şi la psihodramă. Are şi terapeutul ei personal. Profilactic!", comentează, cu umor, Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare, din Capitală. Mama respinge ideea de păcat: "E păcat - totuşi foloseşte cuvântul - să ne certăm, domnule director, pentru atâta lucru, vă credeam un om educat...". E bună religia? Care dintre ele? Întreabă-te bine, gîndeşte consecinţele, asta ar trebui, să scoatem religia din cultura unui popor, din mintea copiilor noştri, din istoria noastră comună? Nu, nu doar fragmentele care nu ne conving, nu doar fragmentele care contrazic flagrant realitatea. Nu, conceptul cu totul. Ras. Distrus. Inexistent. Imaginează-ţi! "Christopher Hitchens spune, într-unul dintre ultimele sale editoriale din Vanity Fair înainte să sucombe cancerului de esofag, intitulat, enigmatic Când Regele l-a apărat pe Dumnezeu - parafrază la dictonul britanic God Save the King - Dumnezeu sa-l apere pe Rege. O cultură care nu posedă această cămară comună de imagine şi alegorie va fi una periculos de subţire şi continuă printr-un citat din Cartea lui Iov: Omul e născut în necazuri la fel cum scînteile ard înspre în Cer. Hitchens, pentru cine nu ştie, e acel ateu militantist, autorul infamei cărţi Dumnezeu NU e Mărit. Hitchens e acelaşi care a ieşit public în favoarea prietenului său, Salman Rushdie, cînd ayatollah-ul Khomeini a emis o fatwa pe numele lui pentru Versetele Satanice", e elocvent psihiatrul în incursiunea sa culturală. Mămica cu trăsături asiatice ştie de Rushdie, ştie de fatwa şi a citit Versetele. De fapt, decizia ei de-a fugi din religie e pentru că religia îndoctrinează, pentru că religia corupe, religia închide mintea, religia îl face pe om neom! Nu a citit Biblia, dar l-a citit pe Jung. Nu ştie că la rându-i Jung, Carl Gustav, a opinat odată că: "Orice condamnare oprimă, n-are cum elibera". Şi-atunci la cine stă de fapt intoleranţa? "Nu vreau să confund argumentul împotriva practicii religioase cu nevoia naturală de religie. Ce sperie e finalitatea dogmei, religia nu creşte vreodată, nu suferă - cel puţin la suprafaţă - salturi calitative, nu apar ghiduri de practică religioasă bazate pe evidenţe - nu revelaţii - care să vină în întâmpinarea omului!", te pune pe gânduri medicul. Pentru român imaginea facilă e a popii Tanda, cu ditamai straiul aurit, faţă în faţă cu baba în batic înghesuită, transpirată, cu edeme gambiere, care aşteaptă să pupe moaştele, să ia agheazmă, apă sfinţită sau jimblă, după caz. "Sacrul din religie e mult mai mult decît primitivismul proiectat de zeloţi. Nu se deosebesc unii de alţii. Până la urmă, e aceeaşi doză de iraţional, aceeaşi dorinţă sanguinolentă de segregare şi apartheid, acelaşi curent de construire a identităţii personale, şi de grup, pe cenuşa altuia!", comentează, corect, Dr. Diaconu. În spatele scenei, însă, un fanatic religios cu un fanatic secular îşi dau mâna. Sharia cu materialism dialectic. "În lupta lui pentru toleranţă, omul e capabil de o imensă intoleranţă". Samuel Taylor Coleridge, poet şi filozof englez