Un scriitor care nu moare de foame şi nu se plictiseşte. George Arion ne povesteşte de ce.

EVZ: Obosit? George Arion: Da. Dar e o oboseală plăcută. Timp de patru săptămâni am realizat un adevărat tur de forţă. Totul a început în 26 februarie. La Cafeneaua “Godot” din Capitală, în prezenţa unei asistenţe numeroase, eu şi colegii mei am lansat o nouă editură, Crime Scene Press, consacrată în exclusivitate romanului poliţist. Cititorii au avut prilejul să ia cunoştinţă de primele trei apariţii – Crimă la Torino, de Stelian Ţurlea, Insula cărţilor, de George Arion şi Primejdii în regat de Alain Berenboom.

Apoi aţi dat o fugă în Belgia. La editura francobelgiană Genèse Édition mi-a apărut romanul „Nesfârşita zi de ieri”, sub titlul Cible royale (o traducere remarcabilă datorată lui Sylvain Audet). Cu această ocazie au avut loc două lansări la librăriile “Nova Europa” şi “La Licorne”. Am fost invitat în studiourile RTBF (Radio Television Belge Francophone) şi la Arthis – un post de radio al comunităţii româneşti din Belgia. Am dat interviuri pentru Wolvendael, un magazin ilustrat extrem de popular şi pentru ziarul La Derniere Heure – are un tiraj care depăşeşte 70 000 de exemplare. Şi jurnaliştii, şi cititorii au remarcat actualitatea romanului care descrie, printre altele, comportamentul barbar al unui imperiu.

V-aţi întors pentru o binemeritată odihnă. M-am întors ca să plec la Paris, la Salon du livre 2014. Cible royale a fost lansat în standul României. Au vorbit, în deplină cunoştinţă de cauză, jurnalista Cristina Hermeziu, editoarea Danielle Nees, Radu Ciobotea, Director adjunct la ICR Paris. Din cele spuse de Preşedintele ICR în zilele Salonului, Dl. Lilian Zamfiroiu, am reţinut ceva important: proiectele pe care le va derula instituţia pe care o conduce vor însemna o deschidere şi spre alte genuri literare, ignorate până acum. S-a referit explicit la genul poliţist. Dacă va fi aşa, asta va însemna o adevărată revoluţie! – Prin alte părţi i se acordă mai multă atenţie decât la noi. – Aşa e. Am spus în repetate rânduri – romanul poliţist este un ambasador excelent pentru celelalte genuri literare. Să ne gândim numai la “valul nordic” de thrillere care a inundat mapamondul. Câţiva oameni înţelepţi din zona aceea s-au folosit de romanul poliţist pentru a atrage atenţia asupra autorilor suedezi, finlandezi, danezi, norvegieni, islandezi... Acum, numele lor sunt ştiute în toată lumea.

Promovarea lor a fost făcută în cadrul unui proiect de anvergură. Într-adevăr. Dar astfel de proiecte sunt şi în alte părţi, şi în cele mai spectaculoase forme. De pildă, la Salon du livre am văzut un stand, “Espace polar”, asaltat de copii. Acestora li se dădeau măşti, pistoale de jucărie, pentru a interpreta scene din cărţile poliţiste. Iată o modalitate extrem de atractivă de a-i atrage pe copii către lectură.

S-a terminat şi Salonul... Nu s-a terminat însă activitatea frenetică. În ziua de 26 martie, în ambianţa selectă a librăriei Bastilia l-am avut ca oaspete pe scriitorul belgian Alain Berenboom. Un eveniment organizat de Crime Scene Press în parteneriat cu Delegation Wallonie- Bruxelles. Despre acest autor important am vorbit şi eu, şi traducătoarea Ileana Cantuniari. Cei prezenţi n-au ratat prilejul de a-l supune pe Alain unui tir de întrebări deosebit de incitante.

CARTE DE VIZITĂ

GEORGE ARION  (n. 5 aprilie 1946, Tecuci) este un autor de romane mystery & thriller, poet, prozator, eseist, libretist şi publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor din România unde a fost premiat în anii 1985, 1995 şi 1999.

„Am avut prilejul de a sta în preajma lui Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Mihai Pop, Zoe Dumitrescu-Buşulenga...”

Ce a urmat după sesiunea de autografe a fost ceva inedit. Am fost invitaţi la “une soirée polar”, organizată la reşedinţa Ambasadorului Belgiei la Bucureşti, Excelenţa Sa Domnul Philippe Beke. Acolo, Alain Berenboom şi patru autori români (Stelian Ţurlea, Oana Mujea, Caius Dobrescu şi George Arion) au citit pasaje din scrierile lor. Au urmat discuţii care s-ar fi prelungit dacă a doua zi dimineaţa n-ar fi trebuit să plecăm la Cluj, unde, la librăria Book Corner, l-am prezentat pe scriitorul belgian şi în acea parte de ţară. Aşa că de-abia acum am un răgaz să vă răspund la întrebări. N-o să ne întindem prea mult – joi, 3 aprilie, trebuie să fiu în formă pentru a lansa „Cible royale” la librăria franceză Kyralina din Capitală.

O să sar la altceva. Din câte ştiu, aţi avut şansa de a mai “prinde” mari profesori la Facultatea de Limba şi Literatura română. Din păcate, nu i-am audiat pe G. Călinescu şi pe Tudor Vianu. Dar am avut prilejul de a sta în preajma lui Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Mihai Pop, Zoe Dumitrescu-Buşulenga... Al. Piru făcea agreabilă parcurgerea literaturii vechi... Cu Ov. S. Crohmălniceanu am purtat multe discuţii despre genul poliţist... Deosebiţi au fost şi profesorii de o vârstă apropiată de a mea – Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Mircea Martin. Erau deschişi la nou şi aveau farmec atunci când apăreau în amfiteatre sau în sălile de seminar.

Aţi avut colegi care au devenit celebri. Unul dintre ei e Alex. Ştefănescu. Ne ştim de aproape 50 de ani. Am râs împreună, am împărţit frăţeşte mâncarea şi, mai ales, am discutat ceasuri întregi despre literatură. Mai rar să se păstreze o relaţie atât de îndelungată între doi scriitori. M-au bucurat succesele lui, s-a bucurat de împlinirile mele. Niciodată n-am înţeles de ce unii autori ajung la invidii. E loc pentru toţi.

Aţi lucrat la revista Flacăra. Am ajuns la jurnalism în urma unei opţiuni dramatice. M-am smuls dintr-o ambianţă confortabilă – patru ani am lucrat la Revista bibliotecilor unde prezentam noile apariţii editoriale. Am şi scris, în 1974, când am fost angajat la Flacăra un articol, “Plecarea dintre cărţi”. A apărut în România literară. Era o redacţie în care se intra relativ uşor. Greu era să rămâi.

Ce-aţi făcut acolo? De toate. Am scris ştiri, reportaje, am cizelat articolele altora, am scris cronici literare şi cronici de sport. De la un moment dat, însă, am început să iau interviuri. Am dialogat cu multe personalităţi culturale, politice, din sfera economiei... Cele peste 400 de interviuri pe care le-am realizat le-am adunat în două volume masive - O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri (1974 – 2005). Lucrarea a fost premiată de către Uniunea Scriitorilor din România.

De ce nu mai luaţi interviuri? Nu mai am timp, am ajuns la faza în care eu dau interviuri... Glumesc. Pregătesc o carte de dialoguri cu autori de romane poliţiste de pe mai multe meridiane. Se va intitula „Suspans în dialog”.

„Ce-i mai rece decât apa rece? Apa caldă, fraţilor!”

Aţi debutat cu poezie şi aţi ajuns la genul poliţist. Cum s-a întâmplat trecerea asta? Până la abordarea genului poliţist am poposit şi în eseistică şi i-am consacrat o carte unui poet şi cărturar pe care l-am preţuit mult: Alexandru Philippide sau drama unicităţii. Primul meu roman poliţist, „Atac în bibliotecă”, l-am scris oarecum în joacă, enervat de producţiile autohtone de gen care erau mai mult scrieri propagandistice. Succesul a fost fulminant. Şi azi, la peste 30 de ani de la apariţia cărţii, întâlnesc oameni capabili să-mi reproducă pasaje din „Atac în bibliotecă”. M-a bucurat că a apărut, în 2011, în limba engleză, la Editura Profusion din Londra. Romanul e tradus şi în franceză şi-şi aşteaptă editorul. Va apărea şi în limba turcă. E, însă, un roman dificil.

De ce? Cum să vă spun? În romanele mele de dinainte de 1990, sunt numeroase jocuri de cuvinte, aluzii umoristice la realitatea în care trăiam. Am apelat la umor pentru a înşela vigilenţa cenzurii. “Poantele” sunt greu de înţeles de către cineva care n-a făcut coadă la carne, n-a avut benzina raţionalizată şi n-a îndurat frigul din apartamente. Spune eroul meu, Andrei Mladin: “Ce-i mai rece decât apa rece? Apa caldă, fraţilor!” Cum să savureze o astfel de exprimare hazlie cineva care a trăit într-o societate în care n-a cunoscut lipsuri?

Cred că jocul de cuvinte e greu de priceput şi de către tinerii de azi, de la noi. Să vă dau un alt exemplu. Ilf şi Petrov sunt, în opinia mea, doi scriitori excepţionali. Rareori a mai satirizat cineva orânduirea sovietică aşa cum au făcut-o ei. Şi totuşi, în Occident n-au avut succes.

Interesantă observaţie! Dar romanele dumneavoastră au fost şi ecranizate. Da, am scris scenarii la filmele Atac în bibliotecă şi Enigmele se explică în zori. Am realizat şi un serial de televiziune, Detectiv fără voie, în zece episoade, la TVR.

Aţi scris şi piese de teatru. Piese de teatru poliţiste. Unele dintre ele au fost difuzate la radio, la emisiunea “Teatru la microfon”. Una singură, Caruselul ucigaşilor a fost montată la Teatrul “Tudor Vianu” din Giurgiu. Dar am scris şi libretul operei În labirint (muzica – Liana Alexandra), care s-a montat la Opera din Timişoara şi s-a cântat în cadrul Festivalului “George Enescu” din 1988.

Văd că treceţi cu uşurinţă de la un gen la altul. E minunat că am această disponibilitate. Nu am cum să mă plictisesc. Am în continuare proiecte şi m-ar bucura să le dau viaţă. Din păcate, nu am la dispoziţie mai mult timp. Ar fi fost extraordinar dacă, de-a lungul vieţii, m-aş fi ocupat numai de scris. La noi, aşa ceva e aproape imposibil. Vă fac o mărturisire: mă bucură acest interviu, deoarece el punctează prezenţa mea în mai multe genuri literare. Nu sunt doar jurnalist, nu sunt doar autor de romane poliţiste, aşa cum mă consideră unii.

Aş vrea să încheiem vorbind despre „Insula cărţilor”, romanul pe care l-aţi lansat de curând. Aşa cum au remarcat câţiva comentatori, recenta mea apariţie editorială este o carte despre sfârşitul cărţilor. Desigur, nu lipseşte o intrigă poliţistă. N-aş vrea să dezvălui mai mult. Aş mai adăuga doar opinia lui Alex. Ştefănescu: “Insula cărţilor este o reuşită remarcabilă a literaturii române de azi”.