Propulsat de faptul că a câștigat prin concurs dreptul de a cânta la o vioară Stradivarius, Alexandru Tomescu, un tânăr muzician, un bărbat bine cu ștaif, căsătorit cu o avocată, proprietar al unui autoturism Nissan și care locuiește undeva pe lângă Parcul Cișmigiu, câștigă teren în fiecare zi în fața brandului care l-a făcut cunoscut.

Călătorește aproape cât o stewardesă și concertează pe toate continentele, având o viață apropiată de marii jucători de tenis, dar cu mai puțini bani. Chiar diseară, când va concerta pe scena Ateneului, el se va întrece cu Paganini, o să vedeți de ce și cum. Altfel, Alexandru Tomescu se adresează părinților care au ambiții muzicale pentru copiii lor și ne mărturisește că (încă) nu a cântat „Căsuța noastră”, „Radu mamii” sau „Du-mă acasă, măi tramvai...” pentru că nu a avut ocazia. Dar ar putea.

EVZ: Chiar astăzi (miercuri, 2 iulie), în ziua apariției interviului, aveți concert la Ateneu. Cât de important este pentru dumneavoastră? A.T.: Este foarte important, chiar o onoare pentru că eu, solist de mai bine de 12 ani al Orchestrei Radio, sunt invitat să închid stagiunea filarmonicii. Asta mi s-a întâmplat și săptămâna trecută la Filarmonica din Oradea. Apoi, concertul sărbătorește și preluarea președinției Comunității Europene de către Italia și Ambasada din România a decis să sărbătorească prin muzică acest eveniment.

Dar ce legături aveți cu Italia? Foarte multe. În primul rând, muzicale: toate partiturile au indicații în limba italiană. Eu am câștigat primul meu concurs internațional, la vârsta de opt ani, în Italia. Cel mai important premiu a fost la concursul Paganini de la Genova, moment în care am cântat pe vioara lui Paganini. Au urmat invitaţii la numeroase festivaluri, turnee şi concerte, din Sicilia până la Roma şi Venezia.

Să revenim la concertul de la Ateneu. Cântați Paganini, probabil. Ce gândiți despre asta? Nu numai Paganini. Ce să gândesc, mă gândesc la el, mă pun în pielea lui... Așa fac de fiecare dată, cu fiecare compozitor.

Mâine seară sunteți în pielea lui Paganini, ca și cum ar trăi în anul 2014? Dar pe scenă nu trăim în anul 2014, ci într-un moment atemporal. Eu, când interpretez, îmi imaginez că ar cânta Paganini.

Și cum ar cânta, mai bine ca dumneavoastră? Ar cânta altfel! În muzică, sunt criterii foarte subiective de apreciere, nu este la fel de simplu ca la 100 metri garduri – cine ajunge primul câștigă.

Nu ar fi crispat? Paganini crispat? Deloc, era un om de spectacol, un om de scenă.

Totuși, sunt niște diferențe...? Sunt sigur că s-ar simți în largul lui. Ar zice poate că în loc de lumânări aveți altceva pentru iluminat, în rest nu s-a schimbat nimic. Orchestra e la fel.

Dar hainele? Nu , tot frac, tot pantofi de lac... Aici este și caracterul artei, este atemporală.

M-a contrariat faptul că nu sunteți sigur că Paganini ar fi cântat mai bine decât dumneavoastră. El ar fi simțit totuși ceva neobișnuit în timp ce dumneavoastră sunteți într-o situație normală... În muzică, mai binele este foarte subiectiv. Ar fi cântat cu siguranță altfel. Cât despre normalitate, pentru mine nu există așa ceva pe scenă. Atunci când cânt nu sunt niciodată într-o situație normală, ci încerc să trăiesc totul ca și cum ar fi primul concert și în același timp ultimul.

La șase ani, vioara era o jucărie

Mulți copii și părinți se uită către dumneavoastră. Probabil visează să ajungă așa. Ce le recomandați? Cred că orice copil trebuie îndrumat către ceea ce îi face lui plăcere. Dacă un copil cântă la pian sau la vioară doar pentru a le face pe plac părinților va face acest lucru pe o perioadă determinată, poate unii, mai ascultători, vor termina și Conservatorul. Dar, la un moment dat, își vor da seama că treaba asta nu-i reprezintă.

Unde ați învățat? La școală în zona Gării de Nord, pe Titulescu, iar la școala de muzică am fost elev extern. Era departe de casă, eu învățam cu mama mea și mergeam acolo numai să îmi dau examenele. Trebuie să vă mai spun că, până pe la 14 ani, copiii nu realizează tracul de pe scenă. Apoi, am terminat conservatorul din București, la clasa maestrului Ștefan Gheorghiu, studii în străinătate în Statele Unite, cu Eduard Schmieder, și în Elveția, cu Tibor Varga, numeroase cursuri de perfecționare... și în 2002 am câștigat postul de solist concertist al Orchestrelor Radio, aici în București. - Greșeați la început la concerte? Toți greșim pe scenă, dar nu acesta este scopul unui concert – a greși sau a nu greși. Ceea ce contează este energia pe care reușești să o transmiți, trăirea, emoția. Sigur că este preferabil să greșești cât mai puțin, dar de aici la a face un scop din asta e o cale lungă. Cântăm și interpretăm partitura. Aceasta este baza de la care se pleacă. Este punctul de vedere al compozitorului care trebuie filtrat și trebuie asociat cu sensibilitatea și emoția interpretului. Sunt compozitori care au lăsat o libertate foarte largă de interpretare, care a mers până la a nu specifica pentru ce instrument este piesa respectivă.

Nu știau? Nu era important. Bach a scris „Arta fugii”, fără să specifice un instrument. Este vorba despre o muzică în cea mai pură formă a sa, deasupra modurilor ei de întrupare. La celălalt pol, sunt compozitorii care și-au dorit să controleze absolut tot. De exemplu, George Enescu. Din acest motiv, partiturile lui arată înfricoșător la prima vedere. Este o densitate de informații incredibilă - la fiecare măsură ai treipatru indicații. El a făcut acest lucru cu cele mai bune intenții: pentru a ușura munca interpretului...

Cum ați ajuns la vioară. Ați cântat și la pian? Da, am cântat și la pian. Este un instrument mult mai abordabil. Practic te așezi, apeși pe un buton și iese sunetul.La vioară poate trece și un an până se întâmplă asta.

Cum adică? La început înveți să ții vioara, apoi arcușul și după, cum să cânți. La pian, numărul de posibilități de a da pe de lături este limitat, la vioară ai o infinitate de posibilități de a greși. Avantajul este că ai o infinitate de posibilități de a profita de aceste libertăți. La vioară atingi sunetul. Vioara are 4-500 de ani de istorie și pianul este de dată mult mai recentă. La pian, între interpret și coarda care vibrează sunt nu mai puțin de opt pârghii, care transmit impulsul. La vioară tu atingi sunetul, la cântăreți tu ești sunetul. Vioara este regina instrumentelor muzicale și pianul ar fi regele.

Stradivarius

Am citit că ați vrut să vă confecționați o vioară în copilărie? Am avut această preocupare. Am desfăcut tot felul de viori, miam cumpărat din Cehia un set de dăltițe ca să fac eu o vioară, dar, în cele din urmă, am renunțat pentru că mi-am dat seama că este foarte complicat.

Dar ce este atât de complicat? Asta se întreabă toți lutierii din lume. Astăzi, când avem atâta tehnologie în jur, credem că toate lucrurile sunt măsurabile. Silvian Rusu, lutierul cu care lucrez eu, susține că ar fi multe secrete. De exemplu, la Stradivarius există ipoteza că lemnul ar proveni din România. Este o poveste lungă. Noi avem un lemn de rezonanță de o calitate incredibilă, de negăsit în alte țări. Și ne mulțumim să exportăm materie primă brută.

Cum se depistează lemnul? Este o poveste întreagă. Chiar dacă are sute de ani vechime, contează în ce perioadă a anului este recoltat. Apoi, lemnul trebuie tăiat într-un anumit fel. Apoi urmează o perioadă de uscare de la 5-6 ani la 50 sau 60. Vioara pe care Silvian Rusu a construit-o pentru mine este dintr-un lemn care a așteptat 60 de ani.

Dar moare lutierul? Stradivari a trăit până la 93 de ani, a avut o viață foarte echilibrată și era extrem de apreciat încă din timpul vieții lui. S-a estimat că ar fi terminat cam o mie de instrumente, dar nu numai viori, ci și viole, violoncei, chitare și chiar harpe. Odată cu trecerea timpului acestea s-au tot împuținat, astăzi vorbim de câteva sute de instrumente.

A noastră cum a apărut? A fost cumpărată de Ion Voicu, în numele statului român. A costat 70.000 de franci elvețieni, în anul 1955. A fost o investiție foarte bună statului român fiindcă astăzi valorează cu mult mai mult. A noastră este una dintre cele mai frumoase și mai bine conservate viori din lume. Unul dintre cei mai mari experți în domeniu, Etienne Vatelot, doar când a văzut-o, fără să o atingă, a recunoscut mâna lui Stradivari. A ghicit anul construcției cu o precizie de doar 2 ani.

Ce valoare are vioara? Pentru mine ca artist vioara este neprețuită, este glasul meu. Pot să vă spun că recent o violă Stradivarius s-a vândut cu 15 milioane de euro.

Numele Stradivarius nu vă pune probleme? În niciun caz. La început, publicul era atras de ineditul și de poveștile senzaționale legate de vioară. Provocarea pentru mine a fost aceea de a transforma acest capital de imagine într-un capital cultural. Este ceea ce mi-am propus să fac, prin turneele Stradivarius. Succesul de care s-a bucurat integrala Prokofiev pe care am cântat-o întreaga lună mai în 12 orașe din România, împreună cu pianistul Eduard Kunz, este cea mai bună dovadă în acest sens.

S-a întâmplat, în cerc intim, să interpretați și cântece de petrecere? Nu, alții o fac mai bine. Apropiații mei nu mi-au cerut-o niciodată. Aș putea...