Am început să citesc cartea cu aerul că am de îndeplinit o corvoadă. Prima constatare surprinzătoare: Petre Vancea era oltean, deci nu putea să aibă nicio legătură cu imposibilul compozitor. Medicul se născuse şi copilărise într-o localitate aflată nu departe de satul bunicilor mei în care îmi petrecusem atâtea vacanţe. Mai mult: născut în anul 1900 sau 1901, Vancea evoca o Oltenie arhaică şi conservatoare ale cărei urme sau rămăşiţe le mai apucasem şi eu. La un moment dat descria episodul cumpărării de către tatăl său, negustor, a unui gramofon, în preajma Primului Război Mondial şi reacţia ţăranilor care credeau că aparatul – o placă reda vocea lui Caruso – are puteri magice. Aproape întreg satul se strânsese în jurul prăvăliei ţinute de tatăl memorialistului să audă muzica aceea. Lumea era fermecată şi consternată. Mi-am amintit de reacţia altor ţărani, dintr-un sat din Ardeal, consemnată de Cioran în De l’inconvénient d’être né, la introducerea luminii electrice, ca şi de romanul lui Márquez, în care unor localnici le este arătat un element cu totul necunoscut: gheaţa. Cartea, aveam să aflu ulterior că o stilizase Petre Ţuţea, cu care oftalmologul, închis pentru scurt timp, stătuse împreună în puşcărie, se citea cu plăcere. Am scris un articol în consecinţă. Petre Vancea a telefonat la redacţia revistei, a întrebat de mine şi a lăsat vorbă să-l sun neapărat. Căutându-l, mi-a spus că îi plăcuse mult recenzia mea şi dorea să mă cunoască. Atunci când mi-a fixat întâlnirea, mi-am dat seama că locuieşte foarte aproape de mine, în vechiul bloc de trei sau patru etaje la parterul căruia se afla restaurantul „Cireşica”. M-am gândit că întrevederea cu un om de 78 sau 79 de ani nu o să dureze mai mult de 30-40 de minute.

Am sunat fix la 10 şi mi-a deschis o „fată în casă”, o autentică subretă, cu şorţ alb şi bentiţă de aceeaşi culoare, care – era la sfârşitul lunii octombrie – m-a ajutat să-mi scot pardesiul. Apoi am fost condus în biroul profesorului, un domn vioi şi afabil, îmbrăcat nespus de curat şi de elegant, cu vestă, papion şi o cămaşă care strălucea de alb. Era un om plin de naturaleţe, care, după ce m-a îmbrăţişat, m-a prezentat celeilalte persoane aflate în încăpere: profesorul Zolog, septuagenar ca şi gazda, oftalmolog reputat, medic la clinica din Timişoara.

Profesor decenii întregi, Petre Vancea era un om deprins cu tinerii. A început discuţia lăudându-mi articolul şi învăluindu-mă cu o afecţiune părintească – între noi era o diferenţă de 50 de ani. Credeam că o să cunosc un om dedicat exclusiv domeniului său, ştiinţei sale şi, totodată, mărginit de ea. Descopeream însă un om de lume, un domn, ba aş zice chiar un boier. Pe când vorbeam despre Papini, subreta a intrat cu o tavă cu gustări şi pateuri calde. Dintr-un dulăpior, Petre Vancea scosese o sticlă din cel mai fin coniac franţuzesc şi ni-l turna în pahare adecvate. Jumătatea de oră trecuse deja, oftalmologul timişorean era, de asemeni, un om de cea mai bună esenţă şi cu o conversaţie pe măsură. Cât despre amfitrion, constatam cu plăcere că lecturile sale erau ale unui intelectual de dreapta.

Am înţeles atunci că acest medic, care efectuase peste 10.000 de operaţii şi inventase un vaccin, era poate mai mulţumit de cartea pe care tocmai o publicase decât de întreaga sa carieră. Ne-a rugat să ascultăm, înregistrată pe bandă de magnetofon, prezentarea făcută volumului, la Radio, de academicianul Ştefan Milcu. În timp ce ascultam banda, au început să-i picure lacrimi pe care şi le ştergea cu o batistă albă. Mi-am dat seama ce mare adevăr formulase Dale Carnegie în Arta de a reuşi în viaţă, carte pe care o descoperisem la 13 sau 14 ani în mica bibliotecă a bunicilor, alături de O crimă lângă Braşov de Petru Bellu şi de calendare „Universul”: dacă vrei să câştigi simpatia unui om, nu-i lăuda meritele evidente, ci pe cele „colaterale”. Dacă este proprietarul unei companii, nu-i spune cât de bine o conduce, ci spune-i că şofează admirabil sau că se îmbracă cu multă distincţie… Marele oftalmolog era literalmente copleşit de cartea sa. De altfel, povestea frumos nu numai în scris. Ne-a spus cum, cu prilejul unor congrese de specialitate, în anii ’60, călătorise în Spania lui Franco şi în Portugalia lui Salazar (foto). La Lisabona, congresiştii fuseseră primiţi de conducătorul Portugaliei, care-i încredinţase apoi intendentului palatului prezidenţial să le arate reşedinţa. Acesta era orb, dar cunoştea fiecare încăpere şi chiar fiecare tablou din interiorul ei despre care le vorbea, oprindu-se exact în faţa lui. Nu ezita, nu se împiedica de niciuna din nenumăratele trepte pe care le avea de coborât sau de urcat.

– Domnule profesor, de ce nu scrieţi lucrurile acestea, mai ales că vă gândiţi la o continuare a cărţii?

– Cine-ar publica aşa ceva? Cine ar tolera să se vorbească astfel despre Salazar?… Oh, dacă aţi şti ce om cuceritor mi s-a părut Salazar prin simplitatea şi modestia lui…!

L-am întrebat pe Petre Vancea, care profesase mai întâi la Clinica universitară din Cluj, între cele două războaie mondiale, despre Iuliu Haţieganu, de care auzisem în copilărie ca despre un mit. Bunica mea era nespus de mândră că fusese consultată de acest celebru internist.

– O să-ţi povestesc cum a murit Haţieganu. Când venea la Bucureşti trăgea la „Athénée Palace”. Ultima dată când a ajuns acolo, foarte transpirat, după ce şi-a lăsat lucrurile în cameră, a coborât în restaurant să mănânce. A băut la masă două-trei sticle de bere foarte rece, aşa cum ştiau chelnerii să i-o aducă, şi deodată s-a simţit rău. A telefonat să vină un intern care să-i administreze o anumită injecţie şi s-a întins pe pat. I s-a făcut o injecţie greşită. Când medicii şi-au dat seama de lucrul acesta şi de urmările lui, au hotărât să-l ducă cu Salvarea la spital. „Nu vreau ca profesorul Haţieganu să fie văzut cum e târât cu targa prin hotel!” Şi a murit în camera în care se găsea.

Te-ar putea interesa și: