Există o diferență între actele condamnabile, dar legale, pe care un șef de servicii de informații trebuie să le întreprindă uneori în umbră, față de acei șefi de Intelligence care, în esență, își consolidează puterea pentru ei în timp ce caută să mențină iluzia că statul acționează independent.
Diferența dintre aceste două categorii este una considerabilă și poate șifona costumele diplomaților cu ștaif, scrie NationalInterest.
În lumea de după Războiul Rece, Departamentul de Stat a încercat să pună cu spatele la zid sau să mângâie atitudinea unor lideri străini și a țărilor lor, refuzând să accepte realitatea internă a statelor respective. Chiar și astăzi, anumite facțiuni din cadrul Departamentului de Stat continuă să raționalizeze și să ofere scuze Turciei, Pakistanului și Somaliei, state cărora nu le pasă dacă flirtează cu Al Qaeda și alte grupuri radicale, dacă trateze libertatea religioasă cu dispreț sau dacă se alătură din ce în ce mai mult unor puteri rivale ale Statelor Unite.
Cu toate acestea, există o regulă generală pe care diplomații americani de top par să o îmbrățișeze: atunci când evaluează intențiile altor țări, fie că sunt rivale sau partenere, să le judece după șefii serviciilor lor de informații, mai degrabă decât după imaginea publică construită de președinții și ministerele lor de Externe.
În cazul Turciei, sub conducerea președintelui Erdogan, mulți din cadrul Departamentului de Stat continuă să rămână de partea acestei țări și să o protejeze de consecințele acțiunilor sale, cu ferma convingere că Turcia rămâne mai mult aliată decât adversară. Din 2015, Hakan Fidan este directorul Serviciului Național de Informații (MIT) al Turciei. Fidan a fost un admirator al Republicii Islamice Iran și un promotor al dezlegării legăturilor istorice strânse ale Turciei cu Israelul. Fidan a lucrat pentru a furniza afiliați organizației Al Qaeda din Siria și a sprijinit ISIS.Este clar că el reprezintă adevărata Turcie, mai mult decât imaginea proiectată de diplomați.
Același lucru este valabil și în cazul Pakistanului. Zeci de ani, diplomații pakistanezi au proiectat o imagine de țară cosmopolită, dar îngrijorările legate de comportamentul său au crescut în contextul proliferării nucleare și al sprijinirii terorismului de către Islamabad. Iar mai apoi după sprijinul acrodat talibanilor și protecției oferite lui Osama bin Laden.Cel puțin în ultima jumătate de secol, agenția pakistaneză de servicii de informații (ISI) a dominat societatea pakistaneză. Răposatul Hamid Gul, director general ISI în ultimii ani ai Războiului Rece, a fost ostil Occidentului. Influența ISI este un secret, pe care diplomații americani se feresc, din politețe, să-l discute cu omologii lor pakistanezi. Asta și pentru că ISI este considerat adevăratul guvern pakistanez.
Același tipar este valabil și pentru Iran. Aici, securitatea și politica externă sunt domeniul liderului suprem și al aparatului de securitate. Mai mult decât Mohammad Khatami sau actualul președinte Hassan Rouhani, serviciile de informații reprezintă adevărata față a statului iranian.
Lista poate continua la fel. Occidentul a avut un licăr de speranță democratică pentru Rusia în timpul președinției lui Boris Eltsîn. Ar fi fost poate mai bine pregătiți să facă față amenințării rusești dacă ar fi acordat mai multă atenție șefului FSB. La fel, s-ar putea ca Washingtonul să nu fi acționat atât de naiv în cazul Chinei, dacă s-ar fi concentrat pe activitățile serviciilor de informații ale Beijingului.