Ieri, ajungeam la concluzia că intelectualii se livrează politicii din motive ce țin, mai degrabă, de hybris-ul propriu. Și că politica trebuie făcută nu de intelectuali deveniți politicieni, ci de politicieni care duc o viață intelectuală. Asta nu înseamnă că este de dorit ca intelectualii să se țină departe de politică. Pe de o parte, ei sînt mereu rezerva de cadre a politicii în momente de criză. Cînd, de pildă, se schimbă un regim cu altul într-o manieră radicală, inclusiv, dar nu întotdeauna revoluționară, de cele mai multe ori societatea nu are o nouă garnitură de politicieni gata să ia locul celei vechi, revolute, și să conducă în conformitate cu noile așteptări. Pe de altă parte, intelectualii sînt cei mai potriviți companioni ai liderilor politici în diferitele lor acțiuni, fie de guvernare, fie de opoziție. Aș fi folosit expresia ”tovarăși de drum”, de nu ar fi avut în mintea tuturor respingătorul sens bolșevic. Cred cu tărie că, în vremuri normale, locul cel mai bun al intelectualilor nu este în politică, ci este în anturajul politicii, distribuiți, fiecare, după credințele și experinețele sale, în funcție de afinități ideologice ori pur și simplu omenești. În vremuri excepționale, da, locul lor este chiar în funcțiile cele mai importante ale statului ori ale sistemului politic.
Intelectualul, dacă rămîne intelectual, nu poate face politică în vremuri normale din simplul motiv că el operează extrem de sofisticat cu instrumentarul eticii. Locul lui nu este în spațiul eficienței măsurabile, ci în anturajul mecanismului care este capabil să o genereze. Rolul politicii nu este acela de injecta etică în cetate, dar o face fără să vrea, ca un efect colateral. De aceea, intelectualul trebuie să fie aproape de politică, dar nu în politică. Este, însă, cazul să fac imediat două precizări. Prima este aceea că prezența intelectualilor în jurul unui grup politic sau al altuia nu înseamnă nimic pentru alegători. Dacă politicienii se înconjoară de intelectuali (mai ales de cei celebri) pentru ”imagine” înseamnă că sînt proști de-a dreptul. În logica opțiunii electorale, prezența ori absența intelectualilor în susținerea unui candidat nu înseamnă aproape nimic. Însă, odată decisă opțiunea, electorul se va baza pe argumentul intelectualului care are aceeași opțiune cu el. Nu avem voie să uităm că istoria ne copleșește cu exemple de intelectuali străluciți și strălucitori care au contribuit la apariția și exercițiul deplin al unor tiranii sîngeroase și chiar genocidare . Așadar, nu tot ce ”aduc” intelectualii ca aport în viața politică este benefic.
A doua precizare ține de context. Niciodată pînă acum politica nu a fost mai dependentă de media (formală ori ”socială”) și, prin asta, de subiectivitate, de capriciu, de manipulare. Această dependență, sesiza însuși Havel undeva, face imposibilă apariția unor mari oameni de stat, de genul unui Churchill, unui De Gaulle ori unui Adenauer. Intelectualii, în general îndrăgostiți de istorie mai mult decît de viitor, ar face bine să știe acest lucru și să nu proiecteze asupra politicianului pe care la un moment dat îl preferă imaginea grea a unui Cezar. În toată acțiunea lor politică, intelectualii ar trebui să se împace cu ideea că Cezarii nu mai sînt posibili - cu asta, ar face un mare bine cetății.
Nu în ultimul rînd, relația intelectualului cu politica poate fi de succes (adică, benefică pentru societate), dacă intelectualul renunță la pretenția că este păzitorul adevărului. Tocmai el, cel care știe cît de complicată este problema adevărului! Avem o lungă și frumoasă tradiție a intelectualilor care au asumat că rolul lor este, în termenii lui Edward Said, ”să spună puterii adevărul”, fie că o fac din opoziție, fie că o fac din anturajul puterii. De la Zola la Havel, pleiada intelectualilor care spun, curajos, adevărul, impune cu adevărat un standard. Exclud, firește, din discuție intelectualii cinici, de vînzare, care știu bine că slujesc o cauză partizană și comit, doar, coregrafia adevărului anume pentru a înșela. Vorbesc, cum se zice pe la noi, doar despre intelectualii de bună credință, care se situează de-o parte sau de alta pentru că acolo cred ei că e adevărul. De asemenea, nu vorbesc despre situațiile politice ieșite din cadrul general al democrației și al libertății. În dictaturi, adevărul are bunul obicei de a fi evident - el se cere doar a fi rostit. În libertate, însă, este infinit mai dificil să discerni adevăruri politice.
Părerea mea este că, odată acaparați de politică, intelectualii ar trebui să aibă alte griji decît adevărul pentru că le este asbolut imposibil să-l mai poată detecta. Intelectualii ar trebui să aibă grijă de decență și de bun-simț, de păstrarea măsurii tuturor lucrurilor, de stil și de păstrarea nervilor cetății în limite rezonabile. Dar, mai presus de orice, responsabilitatea lor cea mare este aceea de a opri ura. Renunțînd la pretenția că știu care este adevărul, ar fi mult mai puternici să oprească cel mai mare rău pe care îl aduce politica în cetate: ura. Și nu le este dificil s-o facă.
Recomandările noastre
