De la Platon încoace, tema intelectualilor în politică nu încetează să provoace. De la Platon încoace (și nu mă refer aici la ”Republica”, ci la ”Scrisoarea a VII-a”), imersia intelectualui în politică este o experiență necesarmente dramatică, o probă că lumea nu-l înțelege pe intelectual. Și, tot de-atunci, de la Platon, se agață de tema intelectualilor în politică o imensă prejudecată: intelectualii sînt băieții buni, educați, care știu ce e interesul public și știu cum să servească binele comun,dar care nu sînt lăsați să reverse peste cetate, prin politică, binele de care sînt în stare de niște ființe îmbătrînite în rele, vechii politicieni. În orice poveste despre cetate trebuie să se confrunte reformistul ( omul bun), cu anti-reformistul (omul rău). Întotdeauna, intelectualul e de partea reformei, iar politicianul bătrîn se împotrivește reformei. Mai ales la noi, această prejudecată ține loc de analiză și suprimă luciditatea. Cred că, dacă vrem să înțelegem exact de ce eșuează intelectualii în politică și de ce cazuri precum cel al lui Vaclav Havel sînt cu adevărat excepționale, trebuie să scăpăm exact de asemenea prejudecăți.
Aș începe cu o avertizare: aproape tot ce auzim sau citim pe tema intelectualilor în politică provine de la intelectuali. Vocile cetățenilor simpli, decisivi, totuși, în orice democrație, sau chiar ale politicienilor cu alte, varii, obîrșii nu se prea aud deși, cred, și aceștia au cel puțin aceeași îndreptățire să se pronunțe în chestiune. Paradoxal, vorbind despre ei înșiși, intelectualii cad pradă unor eresuri pe care, de fapt, sînt prefect antrenați să le evite. De pildă, la noi cel puțin, a înflorit și s-a consacrat ideea că politica e făcută de mediocrii cu panaș, ratați în alte domenii, dar tari în clanță și tupeu, ființe mai degrabă rudimentare și nesimțite, unite indestructubil de un liant vinovat (fură împreună) sau mai puțin vinovat (instinctul de conservare al categoriei). Recunosc, această convingere nu e lipsită de temei, dar e falsă în integralitatea ei. Peste asta, vine părerea excelentă a intelectualilor despre ei înșiși, asociată cvasimonopolului discursului public despre care vorbeam mai sus. Astfel, prejudecata e gata: intelectualii sînt dispuși să se scarifice coborînd în politică, să facă bine și celorlalți cu prețul liniștii lor, dar nu-i lasă politicienii vechi – oameni de proastă calitate, care se tem de ei, sînt complexați sau pur și simplu nu pot înțelege binecuvîntarea care i-a cotropit odată cu intrarea intelectualului în arena politică. O spun deschis, din poziția cuiva care a putut urmări de foarte de aproape fenomenul: nu e deloc așa!
Cu o singură majoră excepție, toate cazurile pe care le cunosc (direct, nu din cărți sau din auzite!) de intelectuali care au intrat în politică sînt mînați, mai ales, de un restort profund egoist. Unii vor pur și simplu să trăiască mai bine decît le-ar permite propriul statut profesional și simt că politica le oferă această posibilitate. ”Mai bine” nu înseamnă, așa cum s-ar crede, să fure sau să facă afaceri dubioase cu statul, ci să aibă o viața confortabilă în vremuri grele, un serviciu bine plătit dar nu prea solicitant, un minim de protocol la dispoziție, ceva recunoaștere dincolo de granițele domeniului lor, călătorii și atenție, putere mai ales în domeniul lor de activitate. Aceștia sînt oportuniști sau de-a dreptul cinici dar, chiar dacă arată moralmente rău, nu sînt cei mai pernicioși. Cu adevărat periculoși sînt alții: cei mînați de sentimentul propriei unicități, de o vanitate fără margini, de o conștiință a superiorității lor făță de ceilalți sau chiar de convingerea că destinul lor e providențial. În măsura în care rămîn doar ei în această credință, sînt doar ridicoli. Dar dacă această convingere face prozeliți, atunci putem să ne așteptăm la ce e mai rău. Nu știu cum se face, dar intră în politică exact acei intelectuali care, omenește, sînt incapabili de empatie. Or, un om incapabil de empatie e incapabil de politică.
De fapt, cred că întregul dosar al implicării intelectualilor români în politică ne duce spre concluzia că politica trebuie făcută de politicieni. Un intelectual poate deveni politician numai după ce abandonează deprinderile sale specifice și trece la cele ale politicianului. Politicianul e sigur pe el, e un om al convingerii și un mînuitor de interese pentru a atinge un scop clar, un mare manipulator. Viziunea sa, dacă o are, este cît se poate de concretă și plauzibilă. Intelectualul se dedică cercetării infinitului uman, de îndeletnicește cu judecata și cu valorile. Intelectualul, așa cum e el, nu e deloc echipat pentru politică, deși convingerea de el răspîndită este exact inversă. Intelectualul e omul dubiului, al reflecției infatigabile, al lecturii continue, e omul scrisului și cuvîntului. Nu în ultimul rînd, e omul unui stil. Intelectualul știe cît este de importantă singurătatea și tăcerea. Politicianul e omul convingerii, al acțiunii și al discursului interminabil, este gregar și iubește cu pasiune, chiar dacă deșucheat uneori, poporul. Politicianul nu are stil, ci este egal răspîndit în stiluri – cu cît mai multe, cu atît mai bine. Pe intelectual îl interesează diferențele și nuanțele, pe politician îl interesează numitorul comun. Primul se preocupă de destine – inevitabil diferite, celălalt de cetățeni – inevitabil egali.
Mi-a rămas în minte o frază citită în presa americană cu ceva timp în urmă: omul politic nu trebuie să fie intelectual, ci trebuie să ducă o viață intelectuală. O viață intelectualmente bogată, în care se menține la curent cu ideile lumii, citește din cînd în cînd, se întreține cu intelectuali la răstimpuri, merge la un concert o dată la șase luni sau ia, o dată pe an, răgazul de a vizita un mare muzeu este absolut necesară unui politician. Fără acest minim, politicianul nu poate funcționa în beneficiul comunității, ar deveni inutil, anacronic și, în cele din urmă, prin puterea pe care politica i-o dă, un factor de detriorare a țesutului uman al comunității. Dar acest ritm este cu totul impropriu unui intelectual, care stă în tensiunea cunoașterii fără întrerupere. Ceea ce este pentru politician suficient este, pentru intelectual, mult prea puțin. Intelectualul este, ceea ce politicianul trebuie doar să experimenteze cu oarecare regularitate.
În același timp, datoria intelectualului față de cetate este de ordin civic. De acolo, intelectualul nu are voie să lipsească. Iar civismul devine politic și intrarea politicianului în politică este necesară, într-o singură situație: cînd libertatea în cetate este amenințată grav. Atunci, intelectualul e dator să ia armele politicii și să lupte pentru salvgardarea libertății. Altfel, cred că intelectualii nu au ce căuta în politică. Dacă, însă, sînt dispuși să-și piardă aripile de înger pentru coarnele de drac, atunci da, pot intra. Dar să le fie clar: odată deveniți oameni politici, au încetat să mai fie intelectuali.
Recomandările noastre
