Criticul literar Gabriel Dimisianu este poreclit cu simpatie „domnul România literară”. O viață întreagă a lucrat la această revistă de elită, la care colaborează și acum, după ce a ieșit la pensie.

Într-o zi de primăvară a anului 1990 eu şi „domnul România literară” ne plimbam prin Paris, cu câte 100 de franci în buzunar fiecare. Chiar şi aceste sume mici (100 de franci echivalau cu 20 de dolari) le obţinuserăm cu greu, pentru că în România valuta străină era o raritate după ce zeci de ani la rând fusese interzisă.

Eram fericiţi, istoviţi şi flămânzi. O zi întreagă hoinăriserăm pe străzile Parisului şi urcaserăm chiar şi numeroasele trepte care duc la catedrala Sacré-Coeur de pe colina Montmartre. Ne târam, deci, picioarele grele ca de plumb pe un macadam delicat pe care îmi închipuiam trecând, cu un duruit plăcut, trăsurile din Cei trei muşchetari.

Nu ne puteam îngădui să intrăm într- un restaurant, aşa că ne-am cumpărat două cutii de bere şi o pungă mare cu alune prăjite şi, în primul scuar pe care l-am întâlnit, ne-am aşezat pe un parapet de piatră să luăm masa.

Voiam să începem cu alunele, dar punga cu alune, confecţionată dintr-un material plastic foarte rezistent, nu se lăsa deschisă. Am încercat să o sfâşii cu dinţii, dar n-am reuşit. Atunci, din mulţimea animată din jur, s-a desprins un tânăr cu figura iradiind de amabilitate care mi-a luat delicat punga din mână ca să o desfacă el. M-am gândit că tânărul cunoaşte o metodă simplă şi ingenioasă de desfacere a pungii şi mi s-a făcut ruşine de nepriceperea mea. Fără îndoială, în ochii lui apărusem ca o maimuţă care nu ştie decât să-şi înfigă colţii în ambalaj. Eram hotărât să nu-i spun că provin din România, ca să nu-mi fac de râs ţara.

Numai că mă înşelasem. Tânărul, surâzător, a căutat într-adevăr, la început, o clapetă secretă la colţul pungii, dar, negăsind-o, s-a apucat şi el să tragă de pungă, şi mai sălbatic decât mine. Mi-am dat seama că era şi beat, ceea ce ce îi accentua neîndemânarea înnăscută. Am încercat să-l opresc, dar nu m-am făcut auzit. În cele din urmă, punga s-a rupt brusc, din cauza unei smuciri violente, şi toate alunele, dar absolut toate, s-au împrăştiat pe caldarâm.

M-am uitat îngrozit la tânăr. Speram că el va face gestul gentil de a ne cumpăra altă pungă. Nici vorbă de aşa ceva. S-a fâstâcit, şi-a ridicat mâinile în lături, dezolat, şi, după ce a bâiguit un „Excusez-moi!”, s-a făcut nevăzut.

Eu şi Gabriel Dimisianu aveam starea de spirit a doi copii orfani daţi afară de la orfelinat. Spre deosebire însă de mine, care eram complet prăbuşit moral, tovarăşul meu de călătorie a găsit resurse sufleteşti ca să mă ajute să-mi revin. M-a luat de braţ şi m-a dus repede, zâmbindu-mi enigmatic, pe rue Saint-Denis. De ce tocmai acolo? Am aflat abia după ce am ajuns la faţa locului când, întâlnindu-mă faţă în faţă cu o tânără doamnă îmbrăcată într-o haină de blană, ea şi-a desfăcut haina pentru o secundă, atât cât s-o văd doar eu, şi şi-a închis-o repede la loc. Era complet goală! La început am crezut că am avut o halucinaţie, din cauza foamei. Apoi m-am legănat în iluzia că întâmplarea era o nouă dovadă a succesului meu la femei. Pentru ca în cele din urmă sămi dau seama că Gabriel Dimisianu mă adusese intenționat pe o arteră cu prostituate ca să ajute să-mi recapăt buna dispoziție.

​

***

Mi-am mai adus aminte o întâmplare cu Gabriel Dimisianu. Prin două mii şi ceva, ieşind împreună de la o şedinţă a Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor, ne-am suit amândoi în maşina mea parcată în curtea Casei „Monteoru”, de pe Calea Victoriei. Am pornit maşina, am părăsit curtea amenajată ca un peron, pe care trăgeau cândva trăsurile boiereşti, şi, intrând pe Calea Victoriei, am săvârşit deliberat o mică şi inofensivă ilegalitate şi anume am luat-o la stânga, pe sens interzis, cu intenţia ca după numai douăzeci-treizeci de metri să o fac la dreapta, pe bulevardul Dacia, redevenind un şofer corect. Iată însă că exact pe Calea Victoriei, la mijlocul străzii, se afla un poliţist de la circulaţie, care m-a fluierat autoritar şi m-a obligat să opresc. Ştiind că sunt vinovat, m-am pierdut cu firea şi n-am observat că poliţistul era descheiat la haină şi avea aerul cuiva care băuse. Am făcut greşeala să-i dau actele, iar el, cu actele în mână, ameninţându-mă cu luarea permisului de conducere, mi-a spus:

– Du-mă imediat la Gara de Nord. Dacă mă duci, nu-ţi mai iau carnetul.

Am răsuflat uşurat. Poliţistul, despre care mi-era tot mai clar că nu mai avea deloc discernământ din cauza alcoolului, mi-a înapoiat documentele şi s-a aşezat pe bancheta din spate (Gabriel se afla în dreapta mea). Aglomeraţia de pe stradă mă împiedica să merg repede cu maşina. Atunci s-a petrecut ceva ieşit din comun: poliţistul a scos un pistol şi mi l-a proptit în ceafă.

– Mişcă, nenorocitule, mi-a spus el pronunţând cu dificultate cuvintele. Ce faci?! Crezi că poţi să mă păcăleşti?!

Şi eu, şi Gabriel ne-am făcut albi ca varul. Am încercat să ne folosim elocvenţa, pentru a-l tempera pe agresor. Dar el îndrepta revolverul când spre mine, când spre Gabriel, ameninţându-l astfel (cu moartea!) pe acela dintre noi care încerca să-l convingă să-şi bage arma înapoi în tocul de piele. Nu ne-a fost uşor să străbatem astfel distanţa până la Gara de Nord.

Nu ne venea să credem că ceea ce ni se întâmpla chiar ni se întâmpla.

În sfârşit, la Gara de Nord, poliţistul a coborât. Clătinându-se pe picioare, a început să monologheze:

– Da’ de ce să merg eu cu trenul la Chitila? Mai bine să mă ducă tot ăsta cu maşina...

N-am mai auzit ce hotărâre a luat, fiindcă am demarat în trombă şi dus am fost, cu Gabriel cu tot. Seara, la televizor, am auzit un comunicat difuzat de Poliţie:

– Agentul de circulaţie (nu mai ţin minte cum îl chema), concediat de o săptămână, a refuzat să-şi predea uniforma şi pistolul şi le foloseşte pentru a obţine prin ameninţare bani de la şoferi. Este dat în urmărire generală.

I-am telefonat lui Gabriel:

– Este uimitor ce se întâmplă în ţara noastră...

– Nu asta mă miră, mi-a răspuns Gabriel. Întrebarea mea este de ce chestii din astea ni se întâmplă tocmai nouă...