Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Instituții, nu festivaluri!
Instituții, nu festivaluri!

Instituții, nu festivaluri!

România culturală este, de fapt, o mare sumă de festivaluri. De literatură (multe), de jazz (cîteva), de teatru (foarte multe), de operă, de desen, de film (nenumărate, pe genuri, subgenuri și subsubgenuri), de muzică ușoară (la tot pasul), de teatru de păpuși, de poezie, de arte vizuale, de dans (nu există fel de dans, de la folcor la Răzvan Mazilu, fără cel puțin două festivaluri de fiecare, pe an), de muzică de cameră (unde e Filarmonică, e și festival de muzică de cameră), de traduceri...

Avem festivaluri mari, naționale ori chiar internaționale și festivaluri mici, locale sau de cartier. Avem festivaluri scurte ( o zi, două) și festivaluri lungi (o lună, două). Avem festivaluri întîmplătoare (o dată și gata) și festivaluri cu număr respectabil de ediții. Avem festivaluri bine cunoscute și festivaluri de care te întrebi dacă au auzit chiar organizatorii lor. Avem festivauri anume făcute ca să genereze și alte festivaluri, după cum avem festivaluri orogolioase, care se vor unice.  În fine, fenomenologia festivalurilor în România este atît de variată, încît n-ai putea-o cuprinde decît într-un studiu amplu, documentat, academic, ceea ce, evident, nu este micul text pe care aveți bunăvoința să-l citiți chiar acum.

Văzînd că festivalul s-a încetățenit ca formă de organizare culturală la noi și că are atîta succes deopotrivă la public, la sponsori, la primării și, foarte important, la Guvern, mă întreb dacă nu cumva sîntem în prezența unei potriviri profunde între forma de organizare și fondul nostru cultural. Festivalul, se știe, este o reunire de forțe artistice și organizatorice pe o perioadă scurtă, determinată. Un ”hei-rup!”. O încordare de mușchi. Apoi, gata, pauză lungă. Festivalul are o frecvență  cumva sincronă cu ritmul nostru – 99% dintre festivaluri sînt anuale. Tragi tare o dată și apoi, gata, ne vedem la anul! De la un timp (și această observație nu se referă deloc la un Guvern sau la altul), întreaga noastră politică culturală (cacofonia e inevitabilă și, cu atît mai mult, ironică!) se reduce la finanțări de festivaluri. Sîntem o cultură festivalieră!

Direct opus festivalului, este instituția. Episodicului, i se opune permanența. Sprintului, i se opune cursa (foarte) lungă. Aducerii împreună a unor elemente disparate care pot arăta simpatic, i se opune construcția cu temelie și arhitectură, care are ca miză statornicia și durata lungă. Cortului i se opune clădirea din cărămidă. Cred că e timpul să mai oprim organizarea festivalurilor și să construim instituții. Cultura noastră, acum, este în mare deficit de instituții. Ne lipsesc biblioteci, filarmonici, săli de cinema, sîntem foarte săraci în muzee, ne lipsesc dramatic căminele culturale din rural. Dacă în privința manifestărilor culturale ca atare ne mai descurcăm, în privința infrastructurii culturale sîntem în stare de colaps. Cultura națională nu poate exista dintr-o înșiruire de episoade cu început și sfîrșit determinat. Instituția dă șansa perenității, iar cultura națională este perenă sau nu mai este deloc.

 Îmi veți replica imediat că, de fapt, festivalurile sînt organizate de instituții deja existente. Apoi, îmi veți replica și că unele festivaluri se instituționalizează, deja. De acord. Doar că mica mea speculație în privința corespondenței profunde dintre felul nostru de a fi în cultură și preferința pentru festivaluri nu este deloc amenințată de ceea ce mi-ați spun.  Cînd cel mai important eveniment al unui an din viața unui teatru, să zicem, este festivalul de teatru pe care îl organizează, e grav! Cînd cel mai important lucru al unui muzeu este o expoziție temporară, iarăși, nu e bine. Gestionarea eforturilor noastre culturale spre a produce instituții și nu festivaluri mi se pare, acum, o urgență.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News