Textul despre care editorii decid că e publicabil pleacă la cenzor. Acesta decide forma de publicare. Textul se întoarce în redacție, e paginat și apoi e verificat din nou, ca să nu apară sabotaje. Birourile cenzorilor se schimbă și doar editorii îi pot contacta. SF? Realitate românească? Sau o filă dintr-un dosar de spionaj.

O telegramă CIA din aprilie 1951 descrie metodele de cenzură din anii de început ai comunismului din România. Agenții americani au vizat ziarul ”România Liberă”, unul dintre cele mai mari la acea dată. De la început vreau să spun că ziarul din anii întunecați ai stalinismului nu are legătură cu ce a condus, imediat după Revoluția din 1989, Petre Mihai Băcanu. Pe atunci, ziarul (ca orice altă publicație oficială) era un instrument de propagandă controlat de una dintre cele mai urâte invenții ale umanității, poliția cuvintelor și imaginilor, Cenzura.

Documentul mi se pare important pentru că avem tentația de a uita efectele cenzurii, dincolo de frustrarea celui cenzurat. E vorba de lipsirea populației de opinii, informații complete, având ca efect prostirea, la propriu, a generații întregi. Cenzura face parte din genocidul cultural al unei comunități.

PS Construcția Casei Scînteii avea să înceapă un an mai târziu, în 1952, dar imaginea lui Lenin suprapusă unui ”templu” al scrisului controlat este emblematică pentru anii 1944-1989.

 

 

Un informator în redacție

 

Documentul este o cablogramă CIA care folosește informații din România în 30 aprilie 1951. Agentul citează un informator infiltrat chiar în redacția ziarului România Liberă. Tema textului este ”România Liberă și alte ziare. Procedurile de cenzură”.

Traduc documentul despre care, repet, cred că are valoare istorică pentru că prea degrabă suntem tentați să uităm lucruri din istoria noastră destul de apropiată, riscând astfel să le permitem să se repete.

”1.Ziarul România Liberă este organul de presă oficial al Guvernului României. Acest ziar este publicat în București și are un tiraj de 90.000.

2.Alte ziare care sunt publicate în birourile România Liberă sunt următoarele:

a.Adevărul, publicat în limba română, cu un tiraj estimat la 100.000.

b.Un ziar publicat în limba română, cu circulație în rândul evreilor rezidenți în București.

c.Buletinul Economic Oficial, care conține date statistice, prețuri și alte informații economice din diverse locuri ale lumii. Tirajul acestei publicații este limitat la oficialii Guvernului, conducătorii din industrie și persoane de mare încredere.

d.Traducerea mai multor lucrări din limba rusă a unor autori ca Lenin, Gorky și Stalin.”

 

Ziarul ”ilegaliștilor”

 

Am trecut, la începutul anilor ’90, prin redacția României Libere, când era în Casa Presei Libere, fosta Casă a Scînteii, dar nu am cum să știu cum era în 1950! Am apelat la amintirile regretatului senior al presei clujene, Virgil Lazăr care a scris pentru România Liberă, la 135 de ani de la înființarea din 1877, câteva amintiri despre redacția la care era corespondent local:

Casa Presei Libere, fosta Casă a Scînteii

” În 1950, pe când aveam doar 19 ani, am fost cooptat în calitate de corespondent al RL pentru judeţul Târnava Mare. În acei ani, marcaţi puternic de stalinism, am găsit în redacţia din Bucureşti, unde am fost ţinut mai mult timp pentru acomodare şi formare, un colectiv relativ tânăr. Era redactor-şef Mircea Rădulescu, un evreu onest, care-i lăsa pe ziarişti să-şi facă treaba. În „priză" ne ţineau însă redactorii-şefi adjuncţi şi, desigur, secretarul general de redacţie, Al. Cornescu, cel care a rămas pe „baricade" decenii întregi, până la pensie. Acesta a fost un adevărat coordonator al muncii din redacţie, calm, onest şi clarvăzător. Adică ştia al naibii de bine să înlăture, discret, asperităţile ce ar fi putut crea dificultăţi autorului şi redacţiei, în general, în acei ani teribili.

În acei ani, am aflat poveşti despre apariţia „României libere" în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Legenda ziarului spunea că el a fost tipărit în ilegalitate (1943) pe foi detaşate, trase la o tipografie plană, ascunsă într-o pivniţă. Munca ar fi fost executată de un tipograf ce a stat acolo, zidit, timp de doi ani. Aceeaşi legendă mai spune că el comunica cu exteriorul doar  printr-un geam cu zăbrele, situat la nivelul solului imobilului respectiv. Acest tipograf, spunea legenda, după „eliberarea României de către trupele sovietice", a studiat Medicina şi a practicat profesia de medic. Nu l-am cunoscut personal şi deci nu ştiu cât adevăr a fost în acestă legendă. Cert este că atunci când PCR era în ilegalitate, spuneau ilegaliştii pe care i-am cunoscut, circulau asemenea foiţe tipărite, ceva mai mari decât o palmă. Unele texte publicate pe aceste foi aveau drept sursă un post de radio care se intitula tot „România liberă".”

 

Mirosul de plumb

 

Departamentele ziarului, așa cum e descris de informatorul folosit de Agenția Centrală de Informații poate trezi amintiri celor care au prins redacțiile pe mesele cărora circulau ”șpalturile”, corectau paginile murdărindu-și mânecile cu cerneală de plumb sau tăiau textele după numărul de cuadrați și nu după ”semne”.

”3.Împărțirea pe departamente a editurii seamănă, în general, cu cele pe care le găsim în editurile americane. Informatorul ne-a enumerat următoarele departamente sau secții:

a.Departamentul de reporteri și editorial.

b.Departamentul tipografic (secțiunile linotip, tipografie și legătorie).

c.Rotativa de presă (calandrul pentru ziare)

d.Presa de tipărit (pentru publicarea de cărți)

e.Atelierul de reparații

f.Uzina electrică.”

 

 

”Adevărul” din 1951

 

Poate că parcurgând rândurile de mai sus unii s-au întrebat ”Cum, Adevărul era editat de România Liberă?” Răspunsul e ”Da”, pentru o scurtă perioadă, după 1946. Se chema ”Adevărul vremii” și a avut colaboratori de seamă, Filip Brunea Fox, Demostene Botez, Gala Galaction sau Cezar Petrescu. Și-a încetat apariția în martie 1951, ceea ce mă face să cred iar că agentul care a strâns informațiile din telegrama din aprilie 1951 nu avea date la prima mână.

Între 1947 și 1951, Adevărul a fost condus de H. Soreanu, descris foarte frumos în cartea de memorii a poetului Vlaicu Bârnă, ”Între Capșa și Corso”: ”În mijlocul deceniului patru al veacului, multe puteau fi auzite, în afara celor literare, stând la un șvarț la cafeneaua Capșa. Clienți obișnuiți ai localului, între scriitori, pictori și oameni de teatru, erau și gazetarii, în special reporterii care asigurau informarea politică a principalelor gazete. De multe ori, aici se formulau și de aici porneau știrile privitoare la formarea și căderea guvernelor, remanierile ministeriale și darea în vileag a marilor scandaluri, cum au fost afacerea Skoda, escrocheria Gross-Cagero și multe altele. Acești reporteri deveniseră oamenii de casă ai demnitarilor și liderilor politici. Pe unii dintre ei i-am cunoscut bine. Aici i-am cunoscut pe H. Soreanu, de la Adevărul, argint-viu, părând totdeauna oprit din fugă, cu niște ochi inteligenți și scăpărători, mereu la pândă și cu un muc de țigară stinsă în colțul buzei sau pe bătrânul Costin, de la Curentul, sursă foarte prețuită de noutăți, care avea faima că nu știa să scrie o frază.”

Evident, descrierea se referă la apariția antebelică a Adevărului, cel din 1951 nefiind decât un alt instrument de propagandă.

 

Cenzura textelor

 

Informatorul descrie cum se aproba publicarea unui text, pe baza deciziei cenzorilor, din afara redacției. Nu știu exact cum funcționa cenzura, dar cred că e exagerată informația că birourile cenzorilor se schimbau, cred, mai degrabă, că e vorba de birouri diferite de cenzură, care se ocupau de diverse segmente de informare, politică, economică, sport, cultură.

”4.Un articol aprobat de departamentul editorial al ziarului pentru publicare este dactilografiat (la mașină sau linotip). O copie este trimisă la biroul de cenzură. Informatorul susține că sunt mai multe astfel de birouri în oraș și că în mod constant se schimbă locațiile. Dacă, după ce este citită de cenzor, copia este aprobată, va fi tipărită. Materialul este analizat încă o dată, după ce este făcută paginarea.”

 

”Caneț film”

 

 

Cenzura mai atentă la traducerile din limba rusă pare și ea exagerată sau poate că era nevoie de o atenție specială pentru a evita sabotajele prin schimbarea unor texte, introducerea unor fragmente nedorite.

”5.În cazul traducerilor din limba rusă, originalul, cules sau scris de mână, trebuie să fie trimis cenzorului. Fiecare pagină, după ce este verificată pentru acuratețea traducerii, este tipărită după o aprobare.”

Utilajele folosite de editură fac și ele obiectul analizei. Aparatura cumpărată înainte de Război, în anii de aur ai presei bucureștene, părea să-și facă încă datoria. Pe cele cumpărate în anii ’60 am prins-o și noi, imediat după 1989, când presa liberă se instala în Casa Scînteii.

”6.Mașinăria uzinei este de o calitate relativ inferioară. Printre echipamentele mai bune sunt linotipurile germane sau americane, a căror vârstă este estimată între 15 și 18 ani. Cele mai multe utilaje sunt de producție sovietică, totuși sunt de calitate inferioară. Manipularea este greoaie și mici reparații sunt necesare frecvent. Mai mult, matricele folosite la linotip nu au rezistat foarte mult și a trebuit să fie schimbate după câteva luni