Inelul cu safir din care au mușcat toate femeile. Reporter de Cursă Lungă

Șevaliera este, alături de verighetă, una dintre puținele bijuterii admisibile pentru un bărbat

Am învățat asta de la taică-meu și e printre puținele lucruri bune pe care le rețin de la genitorul meu masculin. Dar cum n-am avut niciodată nevoie de un „ghiul”, cu monograma mea pe post de sigiliu, a trebuit să mă mulțumesc cu banala verighetă, pe care mi-am scos-o de pe inelarul mâinii stângi cam la un an după ce m-a lăsat nevasta din motive intuibile. A ajuns, pentru o perioadă, breloc. Țineam pe ea cheia de la casă și pe cea de la ușa unde se află tomberonul cu gunoi, că nea Ilie, administratorul blocului unde stau, n-avea pe ce să dea banii asociației de proprietari decât pe așa ceva. Am și amanetat-o, de câteva ori, după ce m-am curățat de bani prin cazinouri și-mi ghiorăiau mațele după o votcă mică. Mai am, în schimb, într-o casetă de bijuterii din onyx, pe care am cumpărat-o din Karachi, în februarie ’94, încă un inel, dar de damă. E un splendid inel din aur, de modă veche, cu un safir cu niște tăieturi fine, precum ochii albaștri de care m-am îndrăgostit de curând și care nu mi-au zâmbit, încă. Genul de bijuterie pe care femeile o poartă la evenimente mondene, speciale, nu în bucătărie când îți fac o tochitură.

Un inel ghinionist cu efect de bumerang

Well, inelul ăsta, dacă ar putea scrie, ar scoate pe piață un bestseller autobiografic. E o bijuterie de familie și, am aflat din adolescență de la mama, era destinat femeii – oricare ar fi fost ea – cu care urma să împart așternutul și chiar și viața. Așa că, nu de puține ori s-a întâmplat să-l ciordesc din cutia cu bijuterii a mamei și să-l fac cadou, pentru o noapte sau mai multe, câte unei gagici cu care trebuia să fac un agreabil schimb de fluide. L-au purtat, pe rând, am numărat io, câteva duzini de femei, da’ oficial a fost numai al uneia, evident, prima mea fostă nevastă. Care mi l-a înapoiat atunci când a plecat, că, de fapt, nu era al ei – precum bijuteriile coroanei regale – ci al celei care urma să vie după ea. S-a întâmplat chiar, matol fiind, să cad în genunchi în fața unei dame și să i-l ofer, cerând-o de soție. Mi l-a înapoiat, două zile mai târziu, că, atunci când mă trezisem din beție și realizasem în ce căcat urma să mă bag, iar ea avea bagajele făcute ca să se mute la mine în coteț, i-am zis că trebe să plec cu treabă în nu-ș ce delegație inventată ad-hoc.

OMS, stare de alertă la cel mai înalt nivel. Epidemia considerată urgenţă de sănătate

Facebook și TikTok, interzise de un mare angajator din România. Angajații sunt foc și pară

Adio, da’ rămân cu tine

L-au mai ținut pe deget și altele, toate foarte frumoase, da’ nu neapărat și deștepte. N-am ținut niciodată la capitolul ăsta când a fost vorba de reprezentantele regnului feminin. Doar frumoase trebuiau să fie și, pac, inelul se înșuruba deîndată pe un degețel. Și tare bine le stătea cu el. Până mi-l dădeau înapoi, că, deh, a fost și a rămas – cum altfel – o bijuterie de familie. Mă gândesc serios dacă să i-l dau maică-mii înapoi, că prea a fost cu ghinion. Sau poate că nu. Un singur lucru n-au știut gagicile. Inelul ăsta e făcut din aur dentar, că mama e medic stomatolog. Aurul e din dinții răposatei mele bunici.