Un moment care a reprezentat naşterea Dinastiei şi începutul unei perioade de profunde schimbări în societatea românească.

În seara zilei de 10/11 februarie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza abdica de la putere. Se formează o Locotenență Domnească, iar membrii acesteia încep demersurile pentru aducerea unui prinţ străin la conducerea Principatelor Unite.

S-a remarcat

Noua opţiune o reprezenta prinţul Carol de Hohenzollern (după ce Contele Filip de Flandra refuzase tronul Principatelor Unite), recomandat de însuşi Napoleon al III-lea, împăratul Franţei.

Ion C. Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a obţine consimţământul venirii în România din partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei, Wilhelm I. Tânărul Carol, pe numele întreg Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (când a venit în România nu şi-a mai scris numele cu K), acceptă să devină noul „domnitor al românilor”. Carol s-a născut la Sigmaringen, în ziua de 7/20 aprilie 1839, fiind al doilea fiu al Principelui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen şi al soţiei sale, Josefina. După terminarea cursurilor secundare, Carol a urmat la şcoala de cadeţi din Munster, iar apoi, în 1857, şcoala de artilerie de geniu din Berlin. El s-a remarcat, pe când avea gradul de locotenent, în războiul austro-germano-danez, participând la asediul cetăţii Fredericia.

Cu trenul

După o călătorie incognito cu trenul, pe ruta Duseldorf-Bonn-Freiburg-Zurich-Viena-Budapesta, în vagoane "puturoase" de clasa a II-a, pe data de 8 mai 1866, Carol a ajuns la Baziaş. Unde s-a îmbarcat pe un vapor dunărean care l-a dus până la graniţa cu România. Avea un paşaport fals (figura drept cetăţean elveţian), şi a călătorit deghizat ca om de afaceri, pentru că între Germania şi Austria exista la acea data o stare conflictuală.

La 10 Mai 1866, Carol a sosit la Bucureşti, capitala României, fiind întâmpinat de mulţimea entuziastă. Depune jurământul în faţa Parlamentului, devenind principe al României (până la 10 mai 1881, când România devine regat), după care devine rege. Aceasta zi va deveni Sărbătoarea Naţională a Regatului României până în 1947.

Destul de greu

În 1869, Domnitorul Carol s-a căsătorit cu Elisabeta de Wied. Primii ani ai domniei, nu au fost prea uşori pentru Carol. Domnitorul s-a adaptat destul de greu la agitata viaţă politică a Principatelor Unite, fiind, în jurul anului 1870, la un pas de abdicare. Nu avea, însă, să treacă prea mult timp până când Carol avea să se remarce, conducând armatele ruso-române în timpul Războiului pentru Independenţă. Proclamarea Independenţei României pe 10 Mai 1877 a constituit un moment extrem de important în dezvoltarea statului modern român, moment la care Carol a avut o contribuţie esenţială.

Afirmarea României ca ţară europeană independentă a făcut necesară schimbarea statului ei de Principat. Astfel, în 1881, Carol I primeşte titlul de Rege iar România devenea Regat. După proclamarea Regatului, Carol I l-a desemnat ca moştenitor al tronului pe Ferdinand, cel de-al doilea fiu al fratelui său mai mare. Prin aceasta se asigura continuitatea Dinastiei de Hohenzollern pe tronul României.

Obsedat de asanare

Printre nenumăratele date, documente, cărţi, poveşti legate de Carol I, există câteva lucruri inedite şi oarecum „relaxate” de tiparul strict istoric. Cum ar fi faptul că Regele era „obsedat” de asanarea „mlaştinii aceleia oribile din Cişmigiu”, după cum obişnuia să spună. „Trebuie amenajat cumva acel piureu verzui ce înlocuieşte apa", spunea el, şi a reuşit. Printre altele, Regele a adus în România o serie de familii de nemţi (printre care Luther şi Witting), toţi protestanţi, care aveau, să zicem, interese comerciale, dar erau în anturajul lui, îi ştia şi au venit şi ca prieteni.

Apoi, Regele era legat de Sinaia, pe care o iubiea mult. Regele care "niciodată nu a fost îndrăgostit" (după cum spunea Ferdinand, fiul său, conform memoriilor Reginei Maria) făcuse o pasiune pentru această localitate al cărei aer curat îi aducea o bucăţică de Occident în sufletul prea obosit de balcanica menajerie numită Bucureşti.

La Sinaia

În 1866 hotărăşte să construiască la Sinaia "un castel care să fie leagăn al dinastiei şi garant al stabilităţii regimului monarhic constituţional". Acesta era Peleşul. "Acum este momentul să construim la Sinaia", scria Regele în 1878, după ce în 1873 pornise şantierul pentru construirea Peleşului. "Căci spaţiile din Palat şi de la Cotroceni sunt atât de supraaglomerate că nimic nu mai are loc. Un arhitect francez a schiţat un plan pentru micul nostru castel de munte". În 1880 îşi continua entuziasmul pentru Sinaia: "De opt zile ne-am instalat aici deoarece şederea în Bucureşti devenise insuportabilă (...). De aceea am propus miniştrilor mei să ţinem şedinţele de Consiliu în aerul proaspăt al munţilor, ceea ce le convine şi lor (...). Camerele au votat o lege prin care Sinaia este ridicată la rang de oraş, ceea ce va da un mare avânt localităţii. În 1883 îi scria tatălui său, Karl Anton von Hohenzollern: "Dragă tată! Îţi scriu din Sinaia, unde de două zile mi-am stabilit reşedinţa de vară, pentru ca în aerul tare al munţilor să mă odihnesc după arşiţa bucureşteană şi multele plictiseli". Moştenire trainică În 1886 atinge apogeul entuziasmului: "Ne-am instalat deja de şase săptămâni la Sinaia şi ne bucurăm de aerul tare ce atrage numeroşi vizitatori, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi. La ambele mese ale zilei avem oaspeţi şi auzim vorbindu-se 4-5 limbi.

O dată pe săptămână avem o serată cu reprezentaţie teatrală. Sinaia a devenit acum unul din cele mai vizitate locuri din Orient şi trenurile aduc duminica până la 2.000 de persoane în paşnica noastră vale". Ironia sorţii: Sinaia a însemnat în viaţa Regelui Mihai locul plin de farmec al copilăriei şi adolescenţei, dar şi locul de unde a plecat, la 3 ianuarie 1948, în lungul exil... După o domnie de aproape o jumătate de secol, Regele Carol I s-a stins din viaţă la 75 de ani, la 27 septembrie 1914, lăsând în istoria României o moştenire materială, spirituală şi morală care s-a dovedit trainică atât în istoria ţării noastre, cât şi în cea a Europei.