Țările mici nord și est-europene, care au gravitat vreme îndelungată ca niște sateliți în jurul Marii Britanii, văzând în Londra protectoarea lor, se grupează acum în noi coaliții încecând să nu se lase zdrobite de Franța și Germania în procesul de accelerare a integrării, dorit de Paris și Berlin.

O alianță având Olanda în frunte se opune ideilor Franței privind reîmpărțirea riscurilor în Zona Euro, și a lansat mai multe atacuri la adresa cuplului franco-german, care ambiționează să-și impună viziunea de reformare a UE.

De asemenea, opoziția față de insistențele tot mai agresive ale Germaniei de a forța resul membrelor UE să primească surplusul de imigranți pe care Angela Merkel i-a primit, a întărit legăturile dintre țările central-europene.

Conturarea tot mai clară a celor două grupări, ca și hotărârea cu care se exprimă, reprezintă un „simptom al noului și instabilului echilibru de putere în Europa”, se arată într-o analiză din Politico.

Printre riscurile la adresa stabilității UE se numără votul britanicilor pentru părăsirea blocului european, zecile de propuneri de reformare a UE intenționate de hiper-energicul Emmanuel Macron și relativa slăbiciune a cancelarei germane Angela Merkel, abia ieșită dintr-un purgatoriu de șase luni de incertitudini și pertractări politice pentru a se instala în fruntea unei alte Mari Coaliții, deja uzate.

Din prima alianță fac parte țări ca Suedia, Irlanda, Estonia și Bulgaria, care înainte considerau Marea Britanie drept protectorul lor în probleme care mergeau de la liberul schimb și politicile economice liberale la apărarea suveranității fiscale naționale și rezistența în fața amenințării Rusiei.

Acum, aceste state sunt ca niște bolnavi care resimt durerea-fantomă a amputării iminente a „membrului” britanic și se orientează spre noi modalități de a-și apăra interesele.

„Suntem orfani după Brexit”, recunoștea un diplomat suedez când a fost întrebat de ce Suedia social-democrată a semnat alături de alte șapte țări, majoritar liberale, o scrisoare privind viitorul Zonei Euro, din care nici măcar nu face parte.

„Până acum, Marea Britanie era forța politică conducătoare în grupul de nouă țări non-euro care luptau să-și apere interesele pentru a nu fi călcate în picioare de Zona Euro. Acum trebuie să ne găsim noi aliați”, a adăugat diplomatul.

Alianța dintre Olanda, Irlanda, Suedia, Danemarca, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania este încă una destul de vagă. Adepții ei o numesc varianta secolului XXI a Ligii Hanseatice a orașelor-târguri din Europa medievală. Bruxelles-ul a numit-o „Mark Rutte (premierul olandez – n.r.) și cei șapte pitici”.

Consilieri ai lui Rutte, citați de Politico, afirmă că premierul olandez, care a manifestat prea puțin interes față de afacerile europene în primii săi ani de mandat, a decis să își asume un rol mai important după ieșirea Marii Britanii.

Principala grijă a lui Rutte este să împiedice țările sud și est-europene (printre care și România – de aici opoziția acerbă a Olandei față de admiterea în Schengen – n.r.) să „fure” banii contribuabililor săi. El dorește o Uniune Europeană mai mică și mai avară pentru a tăia din cheltuieli, după plecarea Marii Britanii, în loc să compenseze deficitul anual de 12 miliarde de euro cu contribuții suplimentare.

De asemenea, premierul olandez respinge propunerile lui Macron privind instituirea unui buget al Zonei Euro, unui Minister de Finanțe al Zonei și un parlament al acesteia pentru a consolida uniunea monetară, susținând că țările membre ale Zonei ar trebui să se concetreze mai degrabă pe reforme pentru îmbunătățirea pieței, care să crească competitivitatea.

În același timp, în ultimii trei ani am asistat la o revitalizare a Grupului Vișegrad din care fac parte țările central europene: Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia. Acestea încearcă să contracareze inițiativele Comisiei Europene vizând repartizarea refugiaților și tăierea transferurilor de fonduri UE către țările mai sărace, care au aderat în anii 2000.

Polonia și Ungaria au încercat să folosească Grupul Vișegrad (sau V4) ca scut pentru a se apăra de oprobriul Bruxelles-ului în legătură cu mai multe măsuri de politică internă.

V4 a căutat să-și sporească influența, încercând să se apropie de România, Bulgaria sau țările baltice în diverse probleme.

Nici una dintre alianțe nu este omogenă sau puternică în ceea ce privește concepția sa despre integrarea europeană. Țările nordice ar putea să se înțeleagă în chestiunea opoziției față de transferurile fiscale în cadrul Eurozonei sau promovarea politicilor liberale, însă câteva dintre ele i s-au alăturat lui Macron în chestiunea înăspririi condițiilor pentru muncitorii detașați, acuzați că afectează piețele occidentale cu salariile lor prea mici și cu standardele lor de muncă precare.

Liderul francez a inițiat o acțiune de strângere a relațiilor cu țările central-europene, pe care liderii precedenți de la Paris le priveau disprețuitor. Suporterii săi „perie” Europa căutând aliați pentru formațiunea sa de centru și pro-europeană La Republique en Marche, în alegerile pentru Parlamentul European de anul viitor.

Această inițiativă a lui Macron ar putea da naștere la noi coaliții, dacă vechile familii europene pierd teren în fața partidelor cu ideologie vagă, gata să ocupe întreg centrul politic cu promisiunile lor, așa cum este La Republique en Marche.

Mark Leonard, director la European Council for Foreign Relations, afirmă că una dintre marile reușite ale lui Macron a fost să reabiliteze relațiile Franței cu țări unde Hexagonul era practic absent și să resusciteze rolul Parisului ca vehicul pentru marile ambiții europene. Dar Leonard a adăugat: „Pentru a construi coaliții, trebuie să vorbești cu partenerii înainte de a ține discursuri bombastice.”

Adevărata putere în cadrul UE constă în capacitatea de a bloca măsurile nedorite. Chiar dacă majoritatea deciziilor fundamentale se iau rareori prin vot și aproape întotdeauna prin consens, cheia rezidă în crearea unei minorități care să blocheze decizia. Doar acest lucru te face să fii o voce în negocierile cu mari jucători europeni.

Când deciziile necesită consens, precum politica externă, apărarea sau sancțiunile împotriva unei țări membre, este suficientă o singură țară pentru a bloca decizia tuturor celorlalte. De aceea, Polonia nu are de ce să se teamă că ți-ar putea pierde dreptul de vot sau finanțarea, câtă vreme Ungaria stă alături de ea, țară unde a Viktor Orban a obținut o realegere triumfală.

Dar majoritatea deciziilor privind legislația UE sunt luate prin majoritate calificată, și de aceea țările sunt în permanență în căutare de aliați pentru a-și asigura obiectivele. Britanicii erau maeștri în așa ceva, negociind avantaje cu o paletă foarte diversă de țări, și sprijinind state care singure nu ar fi avut nici o șansă, în schimbul întoarcerii favorului în chestiunile vitale pentru Londra.

Plecarea Marii Britanii lasă o libertate de manevră mai mare pentru Franța și Germania. Construirea de coaliții a devenit vitală pentru statele mici în negocierile pentru bugetul pe termen lung care încep anul viitor.

În ultima rundă din 2013, după criza financiară, Germania, Marea Britanie, Olanda și Suedia s-au aflat în fruntea contributorilor neți care au reușit să taie cheltuielile UE pentru prima dată în istoria Uniunii.

De data aceasta, Germania se oferă să plătească mai mult – deși nu menționează CÂT mai mult – pentru a ajuta la copensarea Brexitului. Multe dintre țările alianțelor Hanseatică și Vișegrad au nevoie de relații bune cu Germania mai mult decât una cu alta.

Când le va ajunge cuțitul la os, nici declarațiile pompoase, nici alianțele formale sau informale nu le vor opri să negocieze acorduri pragmatice cu Parisul sau Berlinul.

Plevușca va înota împreună, dar până la urmă, oceanul aparține rechinilor.

Te-ar putea interesa și: