Rândurile de astăzi sunt despre viață și moarte, despre iubire și inimi sfărâmate pe dinafară. Pentru că pe dinăuntru, ele nu vor putea fi niciodată frânte. Și nici pierdute. Cum poți uita o dragoste precum cea dintre poetul Radu Stanca și Doti, cea mai frumoasă actriță din univers? Nu poți, și-atunci, tulburat, o înveți pe de rost, proiectând-o astfel în legendă.

N-o mai lungesc, nu-i loc pentru litere descărnate și goale de sânge. Cedez cuvântul Martei Petreu, poate cel mai potrivit povestitor al acestei nepământene iubiri.

Numele ei la naștere este Dorina, Dorina Ghibu, dar, pentru cîtă vreme va exista literatura română, va rămîne „Doti”. Căci, din dorința lui Radu Stanca, integrala poeziei lui trebuie să aibă ca titlu: Doti.

Era așa de frumoasă, încît, precum la muzica lui Mozart, îți trebuie un timp de reculegere pentru a-ți da seama că, sub uluitoarea frumusețe, se află o inextricabilă complexitate.

A avut un talent actoricesc puternic, astfel încît a putut interpreta, în cele două teatre în care a fost angajată - cel din Cluj și cel din Sibiu - orice fel de rol, de tragedie, de dramă, de comedie. Doti a jucat în „Othello”, „Cei din urmă”, „Hangița”, „Maria Stuart”, „Suflete tari”, „O scrisoare pierdută”, „Casa inimilor sfărîmate”, „Omul cu mîrțoaga”, „Hora domnițelor”, „Ondine”, „Trei surori”, „Jocul dragostei și-al întîmplării” și multe altele.

A lucrat cu regizori mari, cu Marieta Sadova la Teatrul din Cluj, unde a fost angajată imediat după absolvirea Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din Cluj (1948), apoi cu Radu Stanca, regizorul care a introdus, în teatrele în care a lucrat - acela din Sibiu, apoi, din 1961, Naționalul din Cluj - un stil regizoral modern, de școală nouă, nondeclamativă, simbolică (el numea propriul stil teatral „euphorionist”, de la personajul lui Goethe, Euphorion, care îmbină spiritul cu materia, intelectul cu senzualitatea, gravitatea cu ludicul și așa mai departe).

„S-a coborît Dumnezeu în mine, prin tine”

După ce-a văzut-o în Hangița, după Goldoni, I. Negoițescu i-a declarat superbei actrițe: „În adevăr te admir și te prețuiesc extraordinar de mult, după ce te-am văzut întrupînd Hangița lui Goldoni. Întîlnirea ta cu Radu (și prin el cu Euphorion) e o întîmplare nu numai norocoasă dar și fericit fatală”.

La fel, G. Ciprian, după ce a văzut-o în spectacolul după piesa sa Omul cu mîrțoaga, în care Doti a interpretat rolul Anei, i-a declarat: „Păstrez încă viu, proaspăt și turburător, parfumul feminității dumitale; dar te rog să crezi că în aceiași măsură - și poate chiar mai mult - îți prețuiesc și savurez talentul. Căci vampe sunt pe lume multe, chiar printre actrițe, dar puține au focul sacru, darul de a cuceri și trece rampa”; iar în „Măscărici și mîzgălici”, volumul său de amintiri teatrale, a revenit: „s-ar face un gest de artistică echitate dacă frumoasa și talentata actriță ar fi chemată să joace pe una din scenele din capitală”.

Doti s-a născut în 26 noiembrie 1927, la Tîrgu Mureș, într-o familie de burghezie intelectuală - tatăl ei era medic militar - tipică pentru prima jumătate a secolului XX din Ardeal. În anul 1948, pe cînd termina Conservatorul, l-a cunoscut, într-un „amiaz ploios” de început de vară, pe Radu Stanca, atunci regizor la Teatrul din Sibiu. După ce-a petrecut cu Doti o jumătate de zi, tînărul scriitor a recunoscut în ea, fermecat, o „amică” și o „ideală întruchipare a plăsmuirilor mele teatrale”.

Cele mai frumoase scrisori de iubire din literatura română

S-au căsătorit în iunie 1951. „S-a coborît Dumnezeu în mine, prin tine”, îi scria transfigurat Radu lui Doti, la două zile după cununie.

În momentul căsătoriei, Doti, actriță la Teatrul Național din Cluj, era deja recunoscută ca un talent dramatic ieșit din comun. Iar Radu Stanca, șeful și teoreticianul Cercului Literar - grupare literară lansată public de E. Lovinescu în mai 1943, cu puțin înainte de moartea marelui critic -, începuse să își facă, în ciuda epocii ostile, totalitar-socialiste, pe lîngă renumele de regizor, și un renume de poet și dramaturg. De la bun început, Radu a intuit în Doti, foarte exact, o ființă discretă.

Portretul ei poate fi reconstituit mai ales din reflexele pe care le-a lăsat în ceilați ca-n oglindă. La auzul numelui ei, Blaga a exclamat, admirativ: „Ce fată frumoasă, impresionantă!”.

Portretul ei l-a trasat, tușă cu tușă, Radu Stanca însuși, în scrisorile de dragoste pe care i le-a scris cînd el era regizor la Sibiu și ea actriță la Cluj, și, invers, cînd el se transferase la Teatrul Național din Cluj iar ea, nereușind încă să se mute, rămăsese la Sibiu. Sînt cele mai frumoase scrisori de iubire din literatura română, imnuri care ating intensitatea sacră a Cîntării Cîntărilor:

„Îți mulțumesc, iubito. Îți mulțumesc că exiști. Își mulțumesc că trupul tău e tăiat de o mînă de meșter. Îți mulțumesc că părul tău are culoarea frunzelor de măslin; îți multumesc că grumajii tăi sunt înalți și subțiri ca o turlă de biserică și că umerii tăi sunt rotunzi ca valul înspumat al mării; îți mulțumesc că sînii tăi sunt plini de vinul întremător al ciorchinelui pietros; că pîntecul tău e ca un deal nins, pe care urcă turmele de miei ale zeilor; că ochii tăi sunt oglinda în care se înfrumusețează zînele, înainte de a ieși noaptea, în poiene, la horă. Îți multumesc! Îți mulțumesc că ești - și, pentru că, fiind, mi-ai dat prilejul să fiu; să fiu, mai presus de orice, al tău, parte din tine, Radu”.

Când teatrul ucide

Cuplul lor, adevărată „cetate de artă și viață inexpugnabilă”, a stat de la început nu numai sub semnul iubirii depline, ci și sub avertismentul, tragic, al timpului limitat pe care îl are la dispoziție. „Eu nu voi trăi o veșnicie. Atunci de ce-mi sunt luate, din scurta mea viață, clipe cînd aș putea contempla perfecțiunea... Fiecare zi pe care o petrec fără tine e un mormînt întunecat și greu...”, se plîngea Radu, care era bolnav de tuberculoză și știa că va sfîrși tînăr.

Victorița Timaru-Vartic, verișoara lui dulce, mi-a spus că pe Radu teatrul l-a omorît. Ceea ce, într-un anumit sens, este adevărat, căci Radu, deși medicul îi recomandase repaos absolut vreme de un an, pentru ca plămînii lui să se poată reface, și deși avea un fiu, pe Barbu, născut în 24 septembrie 1954, nu și-a îngăduit acest răgaz.

A murit în noaptea de 25 spre 26 decembrie 1962, în brațele lui Doti. Iar în mai puțin de șase luni, în data de 13 spre 14 iunie 1963, a murit, dintr-o eroare medicală, în urma unei operații de apendicită, Barbu, fiul lor. Așa că pentru Doti tragedia a fost deplină. Nu s-a recăsătorit, pentru că Radu îi ceruse să nu se recăsătorească. E adevărat, cînd i-a cerut asta, Barbu trăia. Oricum, Doti i-a respectat în absolut dorința.

Așa că viața ei a fost ritmată de calendarul ei cu cei pierduți. De ziua nașterii fiului lor, umplea casa de flori și își petrecea ziua gîndindu-se la el.

În noaptea de 13 spre 14 iunie veghea pierderea lui Barbu. În noaptea de 25 spre 26 decembrie, comemora moartea lui Radu, recitind scrisorile de la el.

Ea și-a transferat voluntar toată atenția și tot talentul de pe teatru pe editarea operei lui Radu, aflată la moartea lui, din cauza cenzurii socialiste, în întregime în manuscris. Cu o răbdare de Penelopă, Doti a dactilografiat și a pus în ordine, adică în volume, toate manuscrisele lui Radu, respectînd de fiecare dată indicațiile lui: căci el o avertizase, mereu, „Fii atentă, tu va trebui, cîndva, să le pui în ordine şi să le publici”.

57 de ani de jale

La urmă de tot, a îngăduit, cu greu și numai după insistențe, și publicarea, întîi în grupaje apărute în revista Apostrof, apoi și în volum, a scrisorilor de dragoste de la Radu: a permis să iasă la lumină cele mai frumoase cîntări de dragoste care au fost vreodată închipuite în limba română. Iar eu nădăjduiesc că undeva în apartamentul ei - al lor: al lui Doti, Radu și Barbu -, apartament pe care l-a lăsat Facultății de Teatru a Universității Babeș-Bolyai, se află și scrisorile ei către Radu, și că acestea vor fi, la rîndul lor, publicate.

După ce i-a pierdut pe cei pe care i-a iubit, Doti a trăit singură - vreme de 57 de ani. A murit în noaptea de 19 spre 20 august a.c. Vineri, 23 august, a fost înmormîntată în Cimititul Central din Cluj, alături de Radu și de Barbu.