Cresc acasă un autist. Ba chiar doi.
Lipiţi zi de zi, oră de oră, de monitoarele computerelor nu ştiu nici măcar să taie o roşie sau din ce se face o salată. Şi nici nu le pasă. La ce am nevoie, mă întreabă fiul meu. S-a inventat imprimanta 3D, livrează roşia gata tăiată, sotată, strivită, cum o vrei, răspunde obraznic în timp ce butonează de zor, în viteză, tastatura calculatorului. Să-l trimit la sport? L-am trimis. Când vine acasă aruncă sacul de la bazin pe unde apucă şi tot cu ochii în computer.
Nici fiică-mea nu e mai brează. Nicicum nu se dă dusă din faţa monitorului. Vrei să-ţi facă un desen? Ţi-l face pe calculator. Vrei să stea de vorbă cu prietenii? Are o grămadă pe Facebook. Îi cer disperată să-şi golească măcar coşul de gunoi sau să dea de mâncare pisicii. Chiar acum? întreabă cu o umbră de nemulţumire în glas că îndrăzneşti să-i tulburi din existenţa virtuală.Cu astfel de creaturi au de luptat şi ceilalţi părinţi disperaţisă-şi smulgă odraslele din faţa calculatoarelor, sunt sigură. Nu ştiu dacă ei au avut succes pentru că la mine iese din discuţie.
Degeaba îmi recomandă medicii să le limitez calculatorul la o oră şi jumătate pe zi. E o glumă. Şi, mă rog, când aş putea să fac asta în condiţiile în care eu însămi stau lipită de computer 10 ore pe zi la serviciu, iar când vin acasă o iau de la capăt?
Voi deveni o mamă de ochelarişti? Ei, şi? Tot tehnologia o să le rezolve adolescenţilor problemele de vedere, nu-i aşa? Şi cum ar putea închide calculatorul acum, când toată lumea îl deschide? Generaţia mea poate părea şi ea autistă părinţilor, obişnuiţi cu şedinţele oamenilor muncii şi cu lipsa de intimitate a bârlogului lui Big Brother. Părinţii noştri ar închide, desigur, calculatorul. Pentru a deschide televizorul.
Recomandările noastre
