E bine că ne-am calificat la Euro 2008. Nu se mai poate trăi fără fotbal.
El şi-a depăşit condiţia de industrie a divertismentului, a intrat în sângele şi în conştiinţa popoarelor. Banii învârtiţi cu lopata de protagonişti sunt stropiţi cu sentimentele, orgoliile şi aspiraţiile fanilor. Fotbalul a ajuns să iasă cu un picior din logica vieţii, pentru a-l cufunda în visare. Deraierea acceptată de o lume întreagă are, cred, la bază, o năzbâtie de copii mari. Căci, la urma urmei, fotbalul este o exhibiţie fabuloasă, un pariu câştigat cu natura, care a lăsat mâinile, nu picioarele, pentru îndeletniciri reuşite. Dovada că încă nu se poate spune că avem de-a face cu un jucător îndepicioratic, în loc de îndemânatic.
Câteodată mă gândesc, savurând un dribling năucitor, la femeia aceea cu braţe amputate, dintr-un bâlci de demult, ce croşeta miraculos cu andrelele înfipte între degetele de la picioare. Noi ne-am născut a doua oară, după zisa Revoluţie, când s-a şters linia de demarcaţie dintre profesionismul nostru mascat şi cel autentic. Botezul s-a efectuat în cazanul în care fierbeau întrecerile Mondialelor din Italia, din vara lui ’90.
Absolvite cu bine, pe locurile 9-12, nu rupeam gura târgului (doar câştigasem o Cupă a Campionilor Europeni cu patru ani mai înainte), dar intraţi în rândul lumii, au năvălit peste delegaţia noastră impresarii, asmuţiţi de perspectiva unor transferuri masive, benefice, legale. Hămesit după glorie şi bani, fotbalul românesc oferea o piaţă de desfacere virgină şi generoasă. Staţiunea Telese Terme, sălaşul tricolorilor, devenise un fel de bazar. Nările conducătorilor, ca şi ale jucătorilor, fremătau, pândind oferta.
Ne puteți urmări și pe Google News
Chiar şi pe Cornel Dinu, proţăpit atunci în fruntea sportului nostru, îl furnicau preocupări manageriale, secundat discret de antrenorul Emeric Ienei. Nevestele jucătorilor studiau şi ele cu sârg mercurialul. Fotbalul românesc îşi oferea ugerul, scâncind de plăcere. Toţi, dar absolut toţi tricolorii aveau să se înroleze în tabăra stranierilor: Lung, Rednic, Gică Popescu, Rotariu, regretatul Klein, Sabău, Lupescu, Lacătuş, Hagi, Andone, Balint, Răducioiu, Timofte, Lupu, Mateuţ, mai târziu şi Ilie Dumitrescu.
În timp ce sub cerul Italiei tricolorii asudau şi mercato vibra, la Bucureşti mineriada dezlănţuită făcea ravagii. Gazdele ne priveau strâmb. Într-un ochi li se citea oroarea, în celălalt compasiunea. Dintr-un grup masiv de suporteri care au însoţit în premieră naţionala peste graniţe deschise, oripilaţi, câteva sute au cerut azil politic în Italia, acordat pe loc. Dintre cei întorşi acasă, la hotelul unde stăteam şi eu, doi au fost prinşi la plecare cu televizorul color mascat într-o pătură, ca un balot banal. Un avertisment pe care Italia nu l-a luat în seamă.
Recomandările noastre
