Petre Constantin a fost un cunoscut pictor român, deși a urmat studiile economice și a început totul ca un hobby. El a fost cunoscut inițial doar în cercuri restrânse, însă a devenit rapid apreciat de multă lume. De-a lungul vieții sale a făcut și presă, sub numele de Dr Barbi.
L-am cunoscut pe Petre Constantin prin anii 80. Nu cariera universiatara ne-a unit ci pasiunea pentru pictură, amândoi membri ai Asociației Artiștilor Plastici. Am participat împreună la expozițiile de grup ale asociației și după evenimentele din decembrie 1989 ne-am reîntâlnit… pe stradă, în Piața Universității, în ceea ce reprezenta nucleul de intelectuali care a crea societatea civilă din România. De această dată ne reunea credința în aceleași valori ale democrației și dorința de exprimare liberă. Despre cariera universitară și cea politica a lui Petre Constantin se pot spune multe, dar îmi vine în minte o întrebare:
Ce ar fi fost « Piața Universității » fără « Imnul Golanilor », fără cei trei artiști de excepție: Cristi Paţurcă, Petre Constantin (Dr. Barbi), Vali Sterian ? Va amintiți?! «mai bine golan decât dictator».
Biografia lui Petre Constantin
„E cunoscut doar în cercuri restrânse. Îndată ce-i aflăm biografia, ne dăm seama că e un personaj public, apreciat de multă lume. Este bucureştean, s-a născut în 1946, a urmat Academia de Studii Economice, a juns cercetător la Institutul de Economie Mondială în 1968. Sub coordonarea acad. Costin Murgescu, a obţinut doctoratul în economie, specialitatea relaţii economice internaţionale, şi a devenit profesor asociat la ASE.
Începe să picteze, ca hobby şi a făcut parte din cercul restrâns de elevi ai maestrului Corneliu Baba. Pe holurile Institutului de Economie Mondială a deschis o expoziţie. Prima expoziţie personală într-un spaţiu public a avut loc în 1988, în holul Teatrului Foarte Mic, vernisată de Tudor Octavian. În decembrie 1989 a fost printre cei strânşi la Baricadă, iar în primăvara lui 1990, s-a numărat printre membrii Balconului.
A scris versuri pentru Cântecele Golanilor, a editat în regie proprie cinci discuri „Jos comunismul” şi albumul „Regele şi Patria”, în 1992. A făcut şi presă, cunoscut ca „Dr. Barbi”. În 1999, preşedintele Emil Constantinescu l-a numit ambasador în Tunisia. A continuat, cu intermitenţe, să fie profesor la ASE şi, mai ales, a pictat mult. Expoziţia de la BNR e rodul muncii acestor ani”.
De-a lungul anilor, Petre Constantin spunea despre el: „Am fost un produs al norocului, un om plin de umor. Cu alte cuvinte, am nimerit unde trebuia şi pe lângă oamenii care trebuia, m-am mişcat cu uşurinţă şi plăcere, fără mare opinteală, pentru că firea mea delăsătoare nu m-a lăsat să fac decât strict ce mi-a fost dat să fac.” Sfântul Luca, patronul pictorilor, mai spune el, a făcut o minune, „aceea de a mi-l scoate în cale pe Maestrul Baba.
De la Meşter m-am molipsit incurabil de obsesia luptelor dramatice dintre lumină şi întuneric, dintre înger şi demon, sacru şi profan, dintre linişte şi spaime, cuget şi nebunie. Şi, tot de la El, am deprins curajul de a încerca să zugrăvesc nu realitatea şi aparenţele banale şi înşelătoare ale lucrurilor şi fiinţelor, ci potenţialitatea şi taina lor, ascunse ochiului şi relevate doar simţirii. Paradoxal, la enunţul acestui crez artistic n-aş fi putut ajunge intelectualmente niciodată fără întâlnirea cu celălalt om providenţial al existenţei mele, academicianul Costin Murgescu”.
Picturile lui Petre Constantin sunt negrăbite
Despre pictura lui Petre Constantin, criticul Tudor Octavian scrie: „Petre Constantin a fost şi a rămas unul dintre iubitorii metodei interioare a picturii lui Corneliu Baba. Pictura cu vigori şi reflexe stilistice a discipolului are o cadenţă în timp care ne ajută să pricepem întâiul principiu al autenticităţii. Tablourile născute în câteva decenii de Petre Constantin nu sunt puţine, sunt negrăbite. Cele nu foarte multe lucrări de şevalet ale lui Petre Constantin, îndelung elaborate şi bine meşteşugite, îi dau privitorului sentimentul să sunt o selecţie dintr-o cantitate impresionantă. Cantitatea există, numai că e înăuntrul artistului”.
Sursa foto: arhiva EVZ
Interviu cu marele pictor, 2020
ICC: Bună ziua, dr. Barbi, n-o să-ți mai spun Petre Constantin, dar o să spun că probabil puțină lume știe că societatea civilă din România a început cu o mică pătură de intelectuali, cum a fost de fapt și în Polonia și în Cehia, și în alte țări, că dr. Barbi este doctor în economie, că Institutul de Economie Mondială era o elită a economiștilor României și că dacă a lucrat acolo înseamnă că până și un ”antisistemist” era apreciat profesional de comuniști..
Dr.Barbi: Bine, era profesorul Murgescu director și …
ICC: În multe institute de cercetări erau și oameni, să spunem, îmi permit să spun ca noi și, în plus, că am spus de pictură, ai avut ocazia să fii elev, chiar dacă informal, al lui Corneliu Baba, de la care ai moștenit multe din calitățile artistice, ăsta e un lucru care e de asemenea de spus.
Dr.Barbi: Nu am fost elev oficial, ci am fost prieten al unui elev de-al lui, Corneliu Antonescu, care m-a adus în atelier pe post de băiat de făcut curățenie, de trimis după o bere, după un parizer. Așa am început. Adică un an jumate…
ICC: În vecinătatea lui Corneliu Baba… deci n-are rost să comentăm, o să-ți povestesc o dată despre un elev care nu pictează, al lui Arsenie Boca, dar care a stat ani de zile cât Arsenie Boca picta, și ce povestește… dar ăsta e un alt subiect, o să îl scot deocamdată din discuție și am să revin la o întrebare care probabil că ți s-a pus și și ție, probabil că mi s-a pus și mie: Domnule, dar ce vă trebuia chestia asta? Că făceați tot felul de lucruri, făceați tot ce doreați, aveați un serviciu bun, pictați, ce v-a trebuit să ieșiți pe stradă? Să tulburați sistemul…
Dr.Barbi: Cezar, ca și tine, eu nu sufeream de ”cei trei f”, foamea, frigul, frica, eu sufeream de faptul că nu mă puteam exprima…
ICC: Lipsa de libertate…
Dr.Barbi: Că încălzeam o oală de apă pe aragaz, îmi puneam picioarele pe ea și mă duceam la șevalet și uite-așa, venea nevastă-mea de la farmacie, mă găsea pictând, după masă dadeam meditații la economie… am trăit din asta… Deci am dat mediații la economie pentru admiterea la ASE
ICC: Ce puteai să faci?
Dr.Barbi: Dar nu neomarxist…
Neomarxismul… n-o să calific, dar… mai bine…
ICC: Aș vrea să spun însă un lucru. Pentru că ne unesc foarte multe lucruri spirituale și pentru că se apropie Crăciunul, aș vrea să vorbim acum despre perioada 22 și încă o lună sau două după aceea. Pentru că însăși ideea de imagine de a-l omorî pe Ceaușescu în ziua de Crăciun, într-un popor creștin…
Dr.Barbi: Atunci m-am prins despre ce-i vorba!
ICC: Și eu la fel! Este o poveste dureroasă, de un cinism pe care nu vreau să-l comentez. Deci haide să vedem ce s-a întâmplat după aceea? Ok, s-a terminat, am ieșit pe stradă, am fost băgați în casă mai mult sau mai puțin cu forța, știi că mă duceam la mitingul de după câteva zile cu metroul, când am auzit în metrou că sa ne întoarcem… o să povestesc cu teroriștii…
Dr.Barbi: La mitingul acela din ianuarie nu am fost.
ICC: Păi ți-am spus, am ajuns până în Piața Romană, dar m-am întors acasă, chiar am crezut că-i adevărat, deja credeam că s-a instaurat o putere… aveam eu niște dubii…
Dr.Barbi: De fapt atunci l-au cocoțat pe Iliescu. Nu mai țin minte cum îl chema pe personajul ăla care a spus… s-a urcat pe tanc și a spus…
ICC: Steluța! Care a fost și rănită la Revoluție, nici eu nu-mi aduc aminte numele de familie, care a încercat să-l dea jos de pe tanc
Dr.Barbi: Așa… ce-am făcut eu în perioada aia? Deja cu tot familionul, inclusiv fie-mea care avea atunci 16 ani, am mers la mitingul acela mare care nu s-a transmis la televiziune din cauză că era ceață…
ICC: Era ceață…
Dr.Barbi: Cu Dan Iosif și cu Sergiu Nicolaescu la CC și noi în piață, și acum am pancarta… eu am scris ”Revoluția se câștigă, nu se fură!” Am păstrat-o. Am pus-o la păstrare. Rămâne și nepoților, să vadă. Atunci, după masă au venit IMGB-iștii, mă rog, securiștii, mă rog, ce erau, ne-au bătut de ne-au stins și după aceea a mai fost un miting prin martie parcă, mare… deci, după Revoluție, practic, n-am prea făcut nimic decât mă țineam de meditațiile mele, mă țineam de pictură, până în 20-22 aprilie, când m-au anunțat niște prieteni pe care mi-i făcusem la Baricadă, chiar în Piață și care au pățit-o rău, nu ca mine, eu am avut baftă cu nevastă-mea… ăștia au ajuns la Jilava. Și ăștia m-au anunțat: băi, fii atent că pe 20-22 ne adunăm în Piață, la fântâniță, la Arhitectură. M-am dus acolo și a început o bătaie cu poliția de mai mare dragul. Nu mai știu care a fost subiectul scandalului, motivul… ne-am bătut cu poliția ca chiorii, am o pradă de război de atunci… Unul dintre civilii polițiști avea un walkie-talkie de-ăsta și nu știu cum l-a scăpat pe jos și eu l-am luat și acuma îl am la mine…
ICC: Foarte bine, amintire. Pradă de război.
Dr.Barbi: După care a început mișcarea. Mișcarea noastră, cu Piața Universității. Să știi că nu am participat chiar din primele zile. Eu m-am precipitat să mă duc cu nevastă-mea, să vedem și noi Istambulul. Mult îmi doream să văd Istambulul. Când m-am întors, în Piață deja se cânta. Pațurcă și cu Laura Bodolan. Stelian , Maria… Deci aveau piesele lor. Laura Bodolan a venit cu ideea imnului. Ea l-a scris, imnul, în proporție de 70-80%, dar nu aveau refren. Pe Pațurcă îl știam tot de la Baricadă. Și acolo era filtru la ușă, nu putea să urce orice nebun să se ducă în balcon. Am spus, Domnule, sunt și eu fost profesor, așa-așa. Și m-au lăsat.
ICC: Eu am făcut parte din filtru și n-am urcat niciodată la balcon, special… penitenta mea era in strada…
Dr.Barbi: I-am făcut semn și lui Pațurcă din balcon, m-a recunoscut: Hai, măi, vino sus. Și, măi, zic, am ascultat piesa… ei cântau în format AB,AB… nu se poate, n-aveți refren. Zice : fă tu, unul! Am stat eu așa și m-am gândit, ca să fie liniște mergeam la WC-uri, erau vreo patru-cinci WC-uri, cu o mică săliță. Pe stânga culoarului. Sus, la Arhitectură… ne-am dus acolo am stat, zic: Uite, măi, eu am în cap o chestie. Și am început să-i spun. Așa a venit refrenul.
ICC: Senzațional e refrenul…
ICC: Revenim puțin la perioada de dinainte, eu nu îi cunoșteam până la Revoluție nici pe Emil Constantinescu, nici pe Zoe Petre, pentru că n-aveam treabă cu lucrurile astea, dar pe 22 am ajuns cu a mea soție în Studioul 4. Un lucru pe care-l știe puțină lume. Și am avut un moment de smerenie: auzi ce nebunie, să mă duc cu ea la televiziune, aveam doi copii mici, de câțiva ani.
Dr.Barbi: Puteați să nu mai plecați de-acolo.
ICC: Păi stai să vezi, m-a ajutat smerenia. Pentru că în momentul în care aș fi putut să vorbesc, i-am zis lui Mimi, soției: Măi, dar cine suntem noi? Niște simpli pârliți șefi de lucrări? Hai să plecăm și mă duc să-l aduc de gât pe rectorul meu să spună că-i de partea Revoluției. Îți dai seama ce prost eram. Și am plecat. După o jumătate de oră se trăgea. M-am dus în Politehnică, unde erau toți rectorii din momentul ăla din București. Am intrat peste ei… Stai să vedem, tovarășu Corâci, că nu știm dacă încă e momentul… și am fost atât de supărat că am plecat. Pe urmă bunica este bucovineanca… străbunicul a fost protopop de Cernăuți, in Bucovina, și eu sunt foarte sensibil la povestea asta. Să știi că eu am fost câteva luni la toate marșurile lui Dincă. Am bănuit că Dincă nu e chiar cea mai bună soluție… Și după aceea, de prin martie, am început să merg la marșurile din fața Televiziunii. Acolo l-am cunoscut pe Emil Constantinescu și pe Michnik care a venit încă de la început în România și ne-a spus: Domnule, faceți o treabă extraordinară. Noi eram 20-30 zgribuliți de frig, că primăvara a fost frig.
Dr.Barbi: Adam Michnik, polonezul.
ICC: Polonezul. Dar să știți că Televiziunea o să fie ultimul lucru pe care o să-l cuceriți și va fi la un timp după ce veți cuceri puterea. Cam adevărat ce ne-a spus.
Dr.Barbi: Chestia se continuă și astăzi.
ICC: Exact. După care un timp ne-am întâlnit, am început să ne întâlnim mai mulți din zona universitară, ne întâlneam la Geologie, la Emil Constantinescu, era prorector, așa cum știi, și încet-încet am pus bazele primelor organizații, Solidaritatea Universitară, pentru că Alianța Civică, dacă țin bine minte, s-a creat de-abia după marșul pentru Marian Munteanu.
Dr.Barbi: Da, după marș și aici ar fi un amănunt haios. Ședința de constituire a avut loc la Ateneu. Era într-un ianuarie…
ICC: Nu la Ateneu. La Teatrul Național.
Dr.Barbi: La Teatrul Național. Așa. Și am încercat să intru în sală. Domnule, nu m-au lăsat. Nu m-au lăsat. Și atunci ce am făcut? Aveam la mine textul cu piesa La aniversare. Mi-aduc foarte bine aminte că l-am văzut pe Stelian Tănase, pe Blandiana,
ICC: Pe nepoata lui Ana Pauker, pe Nae Constantinescu, pe Stere Gulea…
Dr.Barbi: așa… Nu m-au primit în sală. Nu știu care a fost motivul, nici n-am insistat, de altfel, dădea așa un pic de zăpadă, și ce să fac, ce să fac, avem textul la mine, La aniversare, doream să-l citesc acolo sub formă de poem, și mi-a venit ideea: ia să mă duc eu până la Preoteasa, la Casa de Cultură, poate îl găsesc pe Cristi Paturca. Cu Cristi nu am mai ținut legătura după miting. S-a rupt chestia. Și m-am dus și l-am găsit pe Cristi. Dimineața, la cât să fi fost? 11. Cristi dormea acolo la atelierul lui, la studioul lui, într-o mică încăpere, acolo. L-am sculat…măi, mă mai ții minte? Da, Barbi, cum să nu te țiu minte. Uite am venit cu o piesă, să facem un cântec. În zece minute, piesa a fost gata. De fapt ăsta era stilul lui. Eu i-am dus lui, să zicem, vreo 40 de texte așa, de-a lungul timpului, dacă nu făcea piesa în primele zece minute, zicea: nu pot s-o fac. Dar în zece minute o făcea.
ICC: Un mod de exprimare al multor artiști. Adică ori are simțământul și ideea…
Dr.Barbi: I-am povestit lui ăsta, lui Baniciu, lui Alifantis. În fine, s-a făcut piesa. Ți-am trimis-o ieri. După aia bineînțeles că am rămas în legătură cu el și am început să facem piese fără să ne gândim noi că la un moment dat vom avea piese pentru un album. Și a fost ideea mea. Să croim un album: Jos comunismul! Cântecele golanilor.
ICC: Da știu. Aș vrea să îți pun o întrebare. Vezi, nici tu nici eu nu am simțit nevoia să pomenim numele lui Marian Munteanu. În schimb eu am rămas într-o relație foarte bună și am o stimă cu totul deosebită pentru Mihai Gheorghiu. Pentru Marian Munteanu… adică… viața ne-a… o să-ți povestesc eu la un moment dat.
Dr.Barbi: Eu am avut o relație foarte bună cu el în balcon. De fapt el dirija. Hai Pațurcă, ia-l pe Barbi și ieșiți… se țineau discursuri, la o jumătate de oră ieșeam noi cu scandalul, cu muzica. Noi l-am adus și pe Valeriu Sterian. Fiind vecin cu cumnatul meu la Sala Palatului, l-am adus cu forța: măi piesa asta e pentru aici. Și după ce a văzut ce succes are, nu a mai plecat de acolo și era și el acolo tot timpul prezent. Deci asta a fost relația mea cu Marian Munteanu. Fără să țin discursuri politice, noi eram cu cântarea.
ICC: Mihai Gheorghiu era cel care-l seconda pe Marian Munteanu în general. Nu l-ai remarcat. Un om discret.
Dr.Barbi: Îl știu. Cel mai mic de statură așa. Știu că și el venea și am avut un miting unde am moderat amandoi. Eu am recitat la mitingul ăla, eu făceam deschiderea lui Pațurcă, preluam partea artistică. Discursurile politice, cei care…
ICC: Mihai Gheorghiu s-a ocupat de curând de organizarea Referendumului pentru familie. Și a fost director, s-ar putea să fie și acum, la Muzeul Țăranului Român. Deci el a rămas în zona meseriei lui.
Dr.Barbi: Nu l-am mai văzut. Am mai citit așa ceva despre el… La mitingul ăla am moderat amândoi și știu că eu am recitat, în deschiderea cântării lui Pațurcă, am recitat Unde sunt cei care nu mai sunt?, de Radu Gyr. Bine, că lumea nu știa pe atunci de Radu Gyr…
ICC: Ei, mai auzisem la Europa Liberă. Oricum, în familie am avut unchi sau chiar părinți deținuți politici și unii mai aveau și texte…
Dr.Barbi: Și ei făcuseră la Asociația Foștilor deținuți Politici, făcuseră unde era nea Ticu….Nea Ticu s-a lipit de noi, i-a plăcut de mine și de Pațurcă și ne-a chemat pe la ei și acolo am descoperit caiete cu poezii care erau nu xeroxate, ci litografiate. Le am și astăzi. Cu poeziile deținuților politici.
ICC: Extraordinar.
Dr.Barbi: Da,da,da, și mai era un poet mare rămas anonim Victor Ioan Pica. Am făcut piese după el, după textul lui, da. Așa deci, cu nea Ticu ne-am avut foarte, foarte bine.
ICC: Aș vrea să încercăm să tragem o concluzie, și anume că erau acolo niște energii sociale care chiar au creat, în ciuda probabil a diverselor instituții, o stare de spirit extraordinară. Și au creat un embrion al unui alt gen de societate civilă, de clasă politică, pentru că în opinia mea vreau să spui dacă ești de acord sau nu , domnule ce reușeșete comunismul să distrugă integral e societatea civilă. Adică la noi nu mai erau nimica, nici crescători de albine, asociații de niciun fel, nu ne cunoșteam între noi.
Dr.Barbi: Dar am regresat de atunci încoace!
ICC: Există o oarecare însingurare și ideea asta a globalismului mie nu prea îmi place…
Dr.Barbi: Cu ONG-urile sorosiste.
ICC: Eu cred că doar competiția e cea care dezvoltă omenirea, nu uniformizarea. Dar asta este o discuție pe care o să o avem la un moment dat, despre cum vedem noi societatea contemporană, cei din generația noastră, ce am reușit, ce nu am reușit și ce credem noi că este bun și ce credem că este greșit în ceea ce se întâmplă acum în România.
Articol scris de Cezar Corâci pentru Vocea Românului