Petre Constantin a fost un cunoscut pictor român, deși a urmat studiile economice și a început totul ca un hobby. El a fost cunoscut inițial doar în cercuri restrânse, însă a devenit rapid apreciat de multă lume. De-a lungul vieții sale a făcut și presă, sub numele de Dr Barbi.

L-am cunoscut pe Petre Constantin prin anii 80. Nu cariera universiatara ne-a unit ci pasiunea pentru pictură, amândoi membri ai Asociației Artiștilor Plastici. Am participat împreună la expozițiile de grup ale asociației și după evenimentele din decembrie 1989 ne-am reîntâlnit… pe stradă, în Piața Universității, în ceea ce reprezenta nucleul de intelectuali care a crea societatea civilă din România. De această dată ne reunea credința în aceleași valori ale democrației și dorința de exprimare liberă. Despre cariera universitară și cea politica a lui Petre Constantin se pot spune multe, dar îmi vine în minte o întrebare:

Ce ar fi fost « Piața Universității » fără « Imnul Golanilor », fără cei trei artiști de excepție: Cristi Paţurcă, Petre Constantin (Dr. Barbi), Vali Sterian ? Va amintiți?! «mai bine golan decât dictator».

Biografia lui Petre Constantin

„E cunoscut doar în cercuri restrânse. Îndată ce-i aflăm biografia, ne dăm seama că e un personaj public, apreciat de multă lume. Este bucureştean, s-a născut în 1946, a urmat Academia de Studii Economice, a juns cercetător la Institutul de Economie Mondială în 1968. Sub coordonarea acad. Costin Murgescu, a obţinut doctoratul în economie, specialitatea relaţii economice internaţionale, şi a devenit profesor asociat la ASE.

Începe să picteze, ca hobby şi a făcut parte din cercul restrâns de elevi ai maestrului Corneliu Baba. Pe holurile Institutului de Economie Mondială a deschis o expoziţie. Prima expoziţie personală într-un spaţiu public a avut loc în 1988, în holul Teatrului Foarte Mic, vernisată de Tudor Octavian. În decembrie 1989 a fost printre cei strânşi la Baricadă, iar în primăvara lui 1990, s-a numărat printre membrii Balconului.

A scris versuri pentru Cântecele Golanilor, a editat în regie proprie cinci discuri „Jos comunismul” şi albumul „Regele şi Patria”, în 1992. A făcut şi presă, cunoscut ca „Dr. Barbi”. În 1999, preşedintele Emil Constantinescu l-a numit ambasador în Tunisia. A continuat, cu intermitenţe, să fie profesor la ASE şi, mai ales, a pictat mult. Expoziţia de la BNR e rodul muncii acestor ani”.

De-a lungul anilor, Petre Constantin spunea despre el: „Am fost un produs al norocului, un om plin de umor. Cu alte cuvinte, am nimerit unde trebuia şi pe lângă oamenii care trebuia, m-am mişcat cu uşurinţă şi plăcere, fără mare opinteală, pentru că firea mea delăsătoare nu m-a lăsat să fac decât strict ce mi-a fost dat să fac.” Sfântul Luca, patronul pictorilor, mai spune el, a făcut o minune, „aceea de a mi-l scoate în cale pe Maestrul Baba.

De la Meşter m-am molipsit incurabil de obsesia luptelor dramatice dintre lumină şi întuneric, dintre înger şi demon, sacru şi profan, dintre linişte şi spaime, cuget şi nebunie. Şi, tot de la El, am deprins curajul de a încerca să zugrăvesc nu realitatea şi aparenţele banale şi înşelătoare ale lucrurilor şi fiinţelor, ci potenţialitatea şi taina lor, ascunse ochiului şi relevate doar simţirii. Paradoxal, la enunţul acestui crez artistic n-aş fi putut ajunge intelectualmente niciodată fără întâlnirea cu celălalt om providenţial al existenţei mele, academicianul Costin Murgescu”.

Picturile lui Petre Constantin sunt negrăbite

Despre pictura lui Petre Constantin, criticul Tudor Octavian scrie: „Petre Constantin a fost şi a rămas unul dintre iubitorii metodei interioare a picturii lui Corneliu Baba. Pictura cu vigori şi reflexe stilistice a discipolului are o cadenţă în timp care ne ajută să pricepem întâiul principiu al autenticităţii. Tablourile născute în câteva decenii de Petre Constantin nu sunt puţine, sunt negrăbite. Cele nu foarte multe lucrări de şevalet ale lui Petre Constantin, îndelung elaborate şi bine meşteşugite, îi dau privitorului sentimentul să sunt o selecţie dintr-o cantitate impresionantă. Cantitatea există, numai că e înăuntrul artistului”.

Interviu cu marele pictor, 2020

ICC: Bună ziua, dr. Barbi, n-o să-ți mai spun Petre Constantin, dar o să spun că probabil puțină lume știe că  societatea civilă din România a început cu o mică pătură de intelectuali, cum a fost de fapt și în Polonia și în  Cehia, și în  alte țări, că  dr. Barbi este doctor  în economie, că Institutul de Economie Mondială era o elită a economiștilor României și  că dacă  a  lucrat acolo înseamnă  că până și un  ”antisistemist” era apreciat  profesional  de comuniști..

Dr.Barbi: Bine, era profesorul Murgescu director și …

ICC: În multe  institute de cercetări erau și oameni, să spunem, îmi permit să  spun  ca noi și, în plus, că  am  spus de  pictură,  ai  avut  ocazia să  fii elev, chiar dacă informal, al lui  Corneliu Baba, de la care ai moștenit  multe din calitățile artistice, ăsta e un lucru care e de asemenea de spus.

Dr.Barbi: Nu am fost elev oficial, ci am  fost prieten al unui elev de-al  lui, Corneliu  Antonescu, care m-a adus  în  atelier pe  post de băiat de făcut curățenie, de trimis după o bere, după un parizer. Așa am început. Adică un  an jumate…

ICC: În vecinătatea  lui Corneliu Baba… deci n-are rost să  comentăm, o  să-ți povestesc o  dată despre  un  elev care  nu pictează, al lui Arsenie Boca, dar care a stat ani  de zile cât Arsenie Boca picta, și  ce povestește… dar  ăsta e  un  alt subiect, o  să îl  scot deocamdată  din  discuție și  am să  revin la  o  întrebare care  probabil  că ți  s-a pus  și și ție, probabil că mi  s-a pus și mie:  Domnule,  dar ce vă  trebuia chestia asta? Că făceați  tot felul de lucruri,  făceați  tot ce doreați,  aveați un  serviciu  bun, pictați,  ce v-a trebuit să ieșiți pe stradă? Să  tulburați  sistemul…

Dr.Barbi: Cezar, ca  și  tine, eu nu sufeream  de ”cei  trei f”,  foamea,  frigul,  frica,  eu sufeream de faptul că nu mă puteam exprima…

ICC: Lipsa de libertate…

Dr.Barbi: Că încălzeam o  oală de apă pe aragaz, îmi puneam  picioarele pe ea și  mă  duceam la șevalet și uite-așa,  venea nevastă-mea de  la farmacie, mă  găsea pictând, după masă dadeam meditații la economie…  am  trăit din asta… Deci am dat mediații la economie  pentru admiterea la ASE

ICC: Ce puteai să  faci?

Dr.Barbi: Dar nu neomarxist…

Neomarxismul… n-o  să  calific,  dar… mai  bine…

ICC: Aș vrea să  spun însă  un lucru. Pentru că ne unesc foarte  multe  lucruri spirituale și pentru că  se apropie Crăciunul,  aș  vrea să  vorbim acum  despre perioada 22 și încă o lună  sau  două  după  aceea. Pentru că  însăși ideea de  imagine de a-l omorî pe Ceaușescu în ziua de Crăciun, într-un popor creștin…

Dr.Barbi: Atunci m-am prins despre ce-i  vorba!

ICC: Și  eu la fel! Este o poveste dureroasă, de  un  cinism pe care  nu  vreau să-l  comentez.  Deci  haide să vedem ce s-a  întâmplat după  aceea? Ok,  s-a terminat,  am ieșit  pe stradă, am  fost băgați în casă mai mult sau mai puțin cu  forța, știi că mă  duceam la  mitingul de  după  câteva zile cu metroul, când am  auzit  în metrou că sa ne  întoarcem… o  să povestesc cu  teroriștii…

Dr.Barbi: La mitingul acela din ianuarie nu am fost.

ICC: Păi ți-am spus, am ajuns  până în  Piața Romană, dar m-am  întors acasă,   chiar am  crezut că-i adevărat, deja credeam că s-a  instaurat o putere… aveam eu niște dubii…

Dr.Barbi: De fapt atunci l-au  cocoțat  pe Iliescu. Nu mai țin minte cum îl  chema  pe personajul ăla care a spus…  s-a urcat  pe tanc și  a spus…

ICC: Steluța! Care a fost și  rănită la Revoluție, nici  eu nu-mi aduc aminte  numele de familie, care a  încercat să-l  dea  jos de  pe tanc

Dr.Barbi: Așa… ce-am  făcut eu în perioada aia?  Deja cu  tot familionul, inclusiv fie-mea care avea atunci  16 ani, am mers  la  mitingul  acela  mare care  nu  s-a transmis  la televiziune din cauză  că  era ceață…

ICC: Era ceață…

Dr.Barbi: Cu Dan Iosif și cu Sergiu Nicolaescu la CC și noi în piață, și acum am  pancarta…  eu  am scris ”Revoluția se câștigă, nu  se fură!” Am păstrat-o. Am pus-o la  păstrare. Rămâne și  nepoților, să  vadă. Atunci, după  masă  au  venit IMGB-iștii, mă rog,  securiștii, mă  rog, ce erau, ne-au bătut de  ne-au stins și  după  aceea a  mai  fost  un  miting  prin martie parcă, mare…  deci,  după  Revoluție, practic,  n-am prea făcut  nimic decât  mă  țineam de  meditațiile  mele, mă țineam  de  pictură, până în  20-22 aprilie, când  m-au  anunțat  niște  prieteni pe care  mi-i  făcusem la Baricadă,  chiar  în Piață și  care au pățit-o rău, nu ca  mine, eu am avut  baftă  cu  nevastă-mea…  ăștia au ajuns  la Jilava. Și ăștia m-au  anunțat:  băi, fii atent că pe 20-22 ne adunăm în Piață, la fântâniță, la Arhitectură. M-am  dus acolo  și  a început o  bătaie cu poliția de mai mare dragul. Nu mai știu care a fost  subiectul scandalului, motivul… ne-am  bătut cu poliția ca chiorii,  am o pradă  de război de atunci… Unul  dintre civilii polițiști avea  un walkie-talkie de-ăsta și nu știu cum  l-a scăpat  pe  jos și  eu l-am luat și  acuma  îl  am la  mine…

ICC: Foarte bine, amintire. Pradă de război.

Dr.Barbi: După care a  început  mișcarea. Mișcarea  noastră, cu Piața Universității.  Să știi că nu  am  participat chiar din primele zile. Eu m-am precipitat să  mă  duc cu  nevastă-mea,  să  vedem și noi Istambulul. Mult  îmi doream să  văd  Istambulul. Când m-am întors, în Piață  deja se cânta. Pațurcă și  cu Laura Bodolan. Stelian , Maria… Deci  aveau piesele lor. Laura Bodolan  a venit cu  ideea imnului.  Ea  l-a  scris, imnul, în proporție de 70-80%, dar  nu  aveau  refren. Pe Pațurcă îl știam  tot de  la Baricadă. Și  acolo  era filtru la ușă, nu putea să urce orice nebun  să se ducă în balcon. Am  spus,   Domnule, sunt  și eu  fost  profesor,  așa-așa. Și  m-au  lăsat.

ICC: Eu am  făcut  parte din  filtru și n-am urcat  niciodată  la balcon, special… penitenta mea era in strada…

Dr.Barbi: I-am  făcut semn și lui Pațurcă  din balcon, m-a recunoscut:  Hai, măi,  vino sus. Și,  măi, zic, am  ascultat piesa…  ei  cântau în  format AB,AB…  nu  se poate, n-aveți  refren.  Zice : fă  tu, unul! Am  stat eu  așa și m-am  gândit,  ca să  fie liniște  mergeam la WC-uri, erau  vreo patru-cinci  WC-uri, cu o mică săliță. Pe stânga culoarului.  Sus, la Arhitectură…  ne-am  dus acolo  am  stat, zic:  Uite, măi, eu  am în cap o  chestie. Și  am început să-i  spun. Așa a venit refrenul.

ICC: Senzațional  e refrenul…

ICC: Revenim  puțin la  perioada de dinainte, eu nu îi  cunoșteam până la Revoluție  nici pe Emil Constantinescu, nici pe Zoe Petre, pentru că n-aveam treabă  cu lucrurile astea, dar pe 22 am  ajuns cu  a  mea soție în Studioul 4. Un lucru pe care-l știe  puțină lume. Și  am avut  un moment de smerenie: auzi  ce  nebunie,  să mă  duc cu  ea la televiziune,  aveam doi  copii mici, de câțiva ani.

Dr.Barbi: Puteați să nu mai plecați  de-acolo.

ICC: Păi stai să vezi, m-a ajutat smerenia. Pentru că în momentul în care aș  fi putut să  vorbesc, i-am  zis lui Mimi, soției: Măi, dar cine suntem  noi? Niște simpli pârliți șefi  de  lucrări? Hai  să plecăm și  mă duc să-l aduc de gât  pe rectorul meu  să  spună că-i de  partea Revoluției. Îți dai  seama ce  prost eram. Și  am plecat.  După o jumătate  de  oră  se trăgea. M-am  dus în Politehnică, unde erau  toți rectorii din momentul ăla din București. Am intrat  peste ei… Stai să  vedem,  tovarășu Corâci, că nu știm  dacă încă  e momentul… și  am  fost atât de supărat că am plecat. Pe  urmă  bunica este bucovineanca… străbunicul a fost  protopop de Cernăuți, in  Bucovina, și eu  sunt foarte sensibil la   povestea asta. Să  știi că  eu am  fost câteva luni la toate  marșurile lui Dincă. Am  bănuit că  Dincă nu e chiar cea  mai  bună soluție… Și  după aceea,  de  prin martie,  am început să  merg  la  marșurile din  fața Televiziunii. Acolo l-am  cunoscut pe Emil  Constantinescu și pe Michnik care a venit  încă  de  la  început  în România și ne-a spus:  Domnule, faceți  o  treabă  extraordinară.  Noi  eram  20-30  zgribuliți de frig, că primăvara a fost frig.

Dr.Barbi: Adam Michnik, polonezul.

ICC: Polonezul. Dar să știți că Televiziunea o să  fie  ultimul lucru pe care  o  să-l  cuceriți și  va fi la  un  timp  după ce veți cuceri puterea. Cam  adevărat ce  ne-a spus.

Dr.Barbi: Chestia se continuă și  astăzi.

ICC: Exact. După care un timp ne-am întâlnit, am început să ne întâlnim mai mulți  din zona universitară, ne  întâlneam la Geologie, la Emil Constantinescu, era  prorector, așa cum știi,  și încet-încet am pus  bazele primelor organizații, Solidaritatea Universitară, pentru că  Alianța Civică,  dacă țin bine  minte, s-a creat de-abia după  marșul pentru Marian Munteanu.

Dr.Barbi: Da,  după  marș și  aici  ar fi un  amănunt haios. Ședința de constituire a avut  loc la Ateneu. Era într-un ianuarie…

ICC: Nu la Ateneu. La Teatrul Național.

Dr.Barbi: La Teatrul Național. Așa. Și am încercat să intru în sală. Domnule, nu m-au lăsat. Nu m-au  lăsat. Și  atunci  ce am făcut?  Aveam la  mine textul cu piesa La aniversare. Mi-aduc foarte bine aminte că l-am  văzut pe Stelian Tănase, pe Blandiana,

ICC: Pe nepoata lui  Ana Pauker, pe Nae Constantinescu, pe Stere Gulea…

Dr.Barbi: așa…  Nu m-au  primit  în sală.  Nu știu care a fost  motivul, nici n-am  insistat, de altfel, dădea așa un  pic de zăpadă, și  ce să  fac, ce să  fac, avem  textul la mine,  La aniversare, doream  să-l  citesc acolo  sub formă de poem, și mi-a venit  ideea: ia să mă duc eu până la Preoteasa,  la Casa de Cultură, poate îl  găsesc pe Cristi Paturca. Cu  Cristi nu  am mai ținut legătura după miting.  S-a rupt chestia. Și m-am  dus  și l-am  găsit  pe Cristi. Dimineața,  la cât să  fi  fost? 11.  Cristi  dormea acolo la atelierul lui, la studioul lui, într-o mică încăpere,  acolo.  L-am  sculat…măi, mă mai ții minte?  Da, Barbi, cum  să nu  te țiu minte.  Uite am  venit cu  o  piesă, să  facem un  cântec. În  zece  minute, piesa a fost gata. De fapt ăsta era stilul lui.  Eu i-am  dus lui,  să  zicem,  vreo 40 de texte așa, de-a lungul  timpului, dacă nu  făcea piesa în primele zece minute, zicea: nu pot s-o  fac. Dar  în zece minute o  făcea.

ICC: Un mod de exprimare al multor artiști. Adică ori  are simțământul și ideea…

Dr.Barbi: I-am povestit lui ăsta, lui  Baniciu, lui Alifantis. În  fine, s-a făcut  piesa. Ți-am    trimis-o ieri. După  aia bineînțeles că  am  rămas  în  legătură cu  el și am început să facem piese fără  să  ne gândim noi că la  un moment dat vom  avea  piese  pentru un  album. Și  a fost  ideea  mea. Să  croim un  album: Jos comunismul! Cântecele golanilor.

ICC: Da știu. Aș vrea să îți pun o întrebare. Vezi, nici  tu nici eu nu  am simțit nevoia să pomenim numele lui  Marian Munteanu. În  schimb eu  am rămas într-o  relație foarte bună și am o  stimă  cu  totul  deosebită pentru Mihai Gheorghiu. Pentru Marian Munteanu… adică… viața ne-a… o  să-ți povestesc eu la un moment dat.

Dr.Barbi: Eu am avut o relație foarte bună cu  el în balcon. De fapt el dirija.  Hai Pațurcă, ia-l pe Barbi și ieșiți…  se  țineau  discursuri, la o  jumătate de  oră ieșeam  noi  cu scandalul,  cu muzica.  Noi l-am  adus  și pe Valeriu Sterian. Fiind vecin  cu  cumnatul meu la Sala Palatului, l-am  adus cu  forța:  măi piesa asta e  pentru aici. Și  după  ce a văzut ce succes are, nu a mai plecat de acolo și  era și  el  acolo tot timpul prezent. Deci asta a fost relația mea cu Marian Munteanu. Fără să țin discursuri politice,  noi eram  cu cântarea.

ICC: Mihai Gheorghiu era cel care-l seconda pe Marian Munteanu în general. Nu l-ai remarcat. Un om  discret.

Dr.Barbi: Îl știu.  Cel mai mic de statură așa. Știu  că și  el  venea și  am  avut un miting unde am moderat amandoi. Eu  am recitat  la  mitingul ăla,  eu  făceam  deschiderea lui Pațurcă, preluam partea artistică.  Discursurile politice,  cei  care…

ICC: Mihai Gheorghiu s-a ocupat de curând de organizarea Referendumului pentru familie. Și  a fost director, s-ar putea să fie și acum, la Muzeul Țăranului Român. Deci el  a  rămas în zona  meseriei lui.

Dr.Barbi: Nu l-am mai  văzut.  Am mai  citit așa ceva despre el… La  mitingul ăla am  moderat amândoi și  știu că eu  am  recitat, în  deschiderea cântării lui Pațurcă, am  recitat Unde sunt cei  care  nu mai  sunt?, de Radu Gyr. Bine,  că lumea  nu știa  pe atunci  de Radu Gyr…

ICC: Ei, mai auzisem la Europa Liberă. Oricum, în  familie  am  avut  unchi  sau  chiar  părinți deținuți politici și unii mai  aveau și texte…

Dr.Barbi: Și ei  făcuseră la Asociația Foștilor deținuți Politici, făcuseră unde era nea Ticu….Nea Ticu s-a lipit de  noi, i-a  plăcut de mine și  de Pațurcă și ne-a chemat  pe la ei și  acolo am  descoperit caiete cu poezii care erau nu  xeroxate, ci litografiate. Le am și astăzi. Cu poeziile deținuților  politici.

ICC: Extraordinar.

Dr.Barbi: Da,da,da, și mai  era un poet mare rămas anonim Victor Ioan Pica. Am făcut  piese după  el, după  textul lui, da. Așa deci, cu nea Ticu ne-am avut foarte, foarte bine.

ICC: Aș vrea să încercăm  să  tragem o  concluzie, și  anume că  erau acolo niște energii sociale care chiar au  creat, în ciuda  probabil a diverselor  instituții, o stare de spirit extraordinară. Și  au  creat un  embrion al unui alt gen de societate civilă, de clasă politică, pentru că în opinia  mea vreau să   spui dacă  ești  de acord sau nu , domnule ce reușeșete comunismul să distrugă integral  e societatea civilă. Adică la noi nu mai erau nimica, nici crescători  de albine,  asociații de niciun fel, nu ne cunoșteam între noi.

Dr.Barbi: Dar am regresat de atunci încoace!

ICC: Există o oarecare însingurare și ideea asta a globalismului mie nu prea îmi place…

Dr.Barbi: Cu ONG-urile sorosiste.

ICC: Eu cred că doar competiția e cea care dezvoltă  omenirea, nu uniformizarea.  Dar asta este o discuție  pe care  o  să o  avem la  un moment dat, despre cum  vedem  noi societatea contemporană, cei din  generația noastră, ce am  reușit,  ce nu am  reușit și  ce credem  noi  că  este bun și  ce credem  că  este greșit în ceea ce se  întâmplă acum în România.

Articol scris de Cezar Corâci pentru Vocea Românului