Să încredinţezi un ziar uriaş – cum era Evenimentul zilei, în 1993 – unui om cu doar trei ani de experienţă în presă era ca şi cum ai fi dat comanda unui cuirasat unui tânăr marinar. A fost un „wild card” pe care i l-a dat Ion Cristoiu lui Gheorghe Voicu, atunci când l-a desemnat pe Gică, la numai 34 de ani, Redactor Şef al „Bulinei roşii”.

Şansă pe care domnul Voicu, cum îi spuneam noi, neofiţii, a fructificat-o la maximum. Jack, cum era şi este alintat părintele EVZ, a simţit potenţialul celui pe care şi-l numise secund. Gică Voicu a avut la ziarul nostru, între 1992 şi 1997, sute de reporteri în subordine. Pe aproape toţi – care mai crud, care mai cu oarece experienţă – ne-a învăţat câte ceva. A fost cel mai nonconflictual om pe care l-am întâlnit în această agitată lume a presei. Chiar dacă te sancţiona, pentru o greşeală, avea grijă să te premieze, la prima ştire mai acătării, cu o sumă mai mare decât cea pe care ţi-o tăiase din leafă. Şi, pedagog înnăscut, îţi arăta, mereu, cum să nu repeţi eroarea.

Un om de toată isprava

Din fire mai timid, a refuzat constant să apară la televizor. O singură dată, a apă- rut pe „sticlă”, la „Serata Muzicală” a regretatului Iosif Sava, la TVR. Şi atunci, numai la insistenţele lui Ion Cristoiu, alături de ceilalţi redactori şefi-adjuncţi ai ziarului. Era un hâtru, pus mereu pe glume. Nu ştiai niciodată dacă glumeşte sau vorbeşte serios şi dacă râde cu tine sau de tine. Muncea enorm, şase zile din şapte. Venea primul la redacţie, la ora opt dimineaţa şi pleca ultimul, spre miezul nopţii, când ieşea din calandru edi- ţia a II-a a gazetei. În paralel, se îngrijea şi de „Bulina albastră” – pe atunci ediţia de prânz a EVZ, şi de alte două săptămânale pe care le coordona: Supermagazin şi Revista Fenomenelor Paranormale. Şi-a sacrificat talentul la scris pentru o muncă ingrată în care trebuia să citească, răbdător, textele altora, nu să le scrie pe ale sale.

Legitimaţia de Evenimentul zilei

După venirea lui Cornel Nistorescu la conducerea ziarulu, a ales să plece, odată cu grosul redacţiei construite de Ion Cristoiu. A fondat ziarul Naţional, ulterior devenit 7 Plus, şi l-a impus pe piaţă. Pe mine m-a consacrat în meserie. Venisem, în februarie 1993, de la revista Expres, unde Nistorescu mă plătea la bucată. După nici o lună de muncă, m-a făcut colaborator permanent şi mi-a dat salariul retroactiv. Era mulţumit de mine. În august ’93, m-am înfiinţat la el în birou, cu tupeul vârstei, şi i-am spus că vreau neapărat să fiu angajat cu carte de muncă, pe motiv că vreau să ies la pensie din meseria asta. Aveam 24 de ani. N-a zis nimic, s-a uitat la mine lung, a luat cererea şi, în faţa mea, a scris pe ea: „Propun aprobarea. Este unul dintre singurii reporteri care merită angajarea cu carte de muncă, pe termen nelimitat”. Apoi a plecat la Cristoiu în birou. După un minut s-a întors şi mi-a zis: „Du-te şi fă-ţi o poză color. Pentru legitimaţie”. A pariat pe mine cum pariase şi Cristoiu pe el. Şi au fost mulţi cei ca mine. Ieri după-amiază, Gică Voicu a intrat în pământ. Eu am acea legitimaţie şi astăzi. Şi carte de muncă la Evenimentul zilei. Dumnezeu să te odihnească în pace, domnule Voicu! 

CV de gazetar

Gheorghe Voicu a debutat în presă, în 1990, la revista Expres Magazin, condusă de Ion Cristoiu. În 1992, împreună cu fondatorul ziarului nostru, a lansat pe piaţă Evenimentul zilei. Iniţial a fost unul dintre cei cinci Redactori şefi-adjuncţi, pentru ca, din toamna lui 1993, să devină Redactor Şef. Ulterior, din această poziţie, a condus cotidienele Naţional şi 7 Plus. A mai coordonat câteva săptămânale şi, în ultima parte a vieţii, a fost şeful emisiunilor de ştiri ale Antenei 1. A murit vineri seară, la ora 22.00, în urma unei boli pe care a ascuns-o de aproape toată lumea. Ieri, la ora 14.00, a fost înmormântat în cimitirul nou din comuna Pantelimon.

Un astfel de ziarist a fost Gheorghe „Gică” Voicu!

Cel mai adesea despre presă vorbesc cei plecați din presă. Care fac PR sau își prețăluiesc postările pe la diverși sponsori. De cele mai multe ori ieftin. O mai fac cei care au nevoie pentru a face meseria asta de intervenția unui șef de serviciu. Sau de știri primite pe mail pentru a fi semnate. Nu contează unde, pentru că locurile de muncă le tot schimbă. La ordin sau de nevoie. Au zilnic gura amară și ficatul umflat, ca după o noapte de beție proastă. Vă povestesc că au reușit să scape din(tr-o) mlaștină, uitând să vă povestească de la câți „penali” au luat salarii degeaba, sau ce servicii au făcut ca să primească soția/fiica un serviciu sau o bursă școlară prin străinătate. Sau despre seminariile la care au participat. Pe banii altora. Așa își justifică nefericirea, neputința și de cele mai multe ori existența.

O să vă spun ce cred eu că înseamnă să fii ziarist. Înseamnă să te duci în fiecare zi la muncă, de cele mai multe ori să lucrezi și sâmbăta și duminica, să te trezești la 06.00 dimineața ca să vezi ce s-a întâmplat peste noapte și dacă nu ai scăpat vreo știre, să te așezi la calculator și să o scrii pentru site între micul-dejun și drumul spre grădiniță sau școală, să te bucuri când reușești să afli o informație în exclusivitate, când obții un interviu interesant, să te superi că n-ai reușit să afli înaintea tuturor despre schimbarea unui ministru, să te cerți cu șefii pentru că ți-au dat mai puțin spațiu decât voiai. Înseamnă să-ți pese de ziarul/ televiziunea/radioul la care lucrezi și să fii mult mai apropiat de secretara redacției decât de șefa DNA sau șeful SRI. Înseamnă să te prindă miezul nopții scriind, sau să te găsească răsăritul citind. Sau viceversa. Dar mai ales înseamnă să ai și după 1/5/10/25 ani de presă o scânteie care aprinde o vâlvâtaie.

Am câteva exemple în minte, colegi de la EVZ și Capital, dar voi dedica postarea aceasta lui Gică Voicu. Pentru că el era acest tip de ziarist! Dumnezeu să-l odihnească-n pace!