Care sunt viitoarele teritorii aflate în vizorul Beijingului?

Guvernul chinez este de multă vreme într-o logică iredentistă față de un ansamblu de teritorii: Marea Chinei de Sud, Taiwan, frontiera himalayană… Acesteia i s-a adăugat recent dorința de a controla mai strâns „piețele” aflate deja sub suveranitate chineză, în special regiunea uigură, dar și Hong Kong, impunând un regim de „securitate națională”, în care orice considerație (juridică, economică) trece pe planul doi.

Noutatea este ruptura fără echivoc de dreptul internațional, în cazul de față declarația sino-britanică din 1984 privind Hong Kong-ul.

Pe viitor, Taiwanul este fără îndoială un teritoriu pândit de China, așa cum demonstrează hărțuirea diplomatică (incitare a micilor aliați ai Taiwanului de a recunoaște Beijingul), campaniile de dezinformare digitale și presiunea militară, cu survoluri tot mai frecvente în vecinătatea insulei.

 

Xi Jinping a relansat cultul lui Mao Tzedun. Asistăm la o revenire a maoismului? Președintele chinez este cu adevărat, așa cum se mai spune, conducătorul cel mai puternic, după Mao?

Xi Jinping aplică o politică foarte diferită de Mao: întărirea statului, sprijinirea companiilor naționale, practica dreptului socialist ca instrument de represiune, toate te duc cu gândul mai degrabă la un fel de neostalinism a la Liu Shaoqi, din anii anteriori Revoluției Culturale, chiar dacă în contextul globalizării această comparație are limitele sale.

Totuși, lui Xi îi place să imite stilul lui Mao, amestecând declarațiile populiste (despre străinii cu punga plină care își permit să dea lecții Chinei, de exemplu) cu un limbaj popular.

El a creat un edificiu ideologic și instituțional pentru a se erija în a treia mare figură a „sinizării socialismului”, plasându-se implicit pe același nivel cu Mao și cu Deng Xiaoping.

 

S-a crezut că ideile democratice vor sfârși prin a se afirma în China? Aceste speranțe trebuie îngropate?

Raportul cu democrația în China a fost întotdeauna ambiguu. Puternica represiune dusă în ultimii doisprezece ani și întărită de Xi începând din 2013 indică temerea de a nu pierde controlul opiniei publice.

În plus, trebuie să recunoaștem că idealurile democratice cunosc de vreo doisprezece ani o criză profundă la scară mondială, câteva exemple fiind destrămarea unor instituții democratice vechi de către lideri populiști, dezinformarea, trumpismul, apariția de mișcări de protest noi, lipsite de structură politică și, în fine, criza COVID-19, în care guvernele țărilor bogate și democratice afișează majoritatea un bilanț deplorabil, atât în termeni sanitari cât și de reacție politică.

Așadar, aceste evoluții nu sunt propice adeziunii societății chineze în ansamblul său la modelul democrațiilor liberale.

 

China dă asigurări că nu dorește altceva decât respectul și influența pe care i le conferă noua sa putere. Este ea de bună credință? Dar pretențiile sale sunt legitime?

Evident, cererile de respect sunt legitime, dar este dificil să obții respectul fără a arăta tu însuți respect pentru dreptul internațional.

Diplomații chinezi au dezvoltat în ultimii ani un discurs în care dublul standard este din ce în ce mai frapant. Ultimul exemplu: protestele chineze față de restricțiile asupra Huawei sau WeChat în numele libertății de exprimare, în timp ce un mare număr de companii de Internet sunt interzise în China.

Sau comparațiile militanților pro-democrație din Hong Kong cu naziștii care ar teroriza societatea…

 

Occidentul adoptă o atitudine mai fermă față de China. Credeți că sistemul chinez se va mai relaxa sau dimpotrivă va deveni și mai coercitiv în anii următori?

Dacă anumite țări europene adoptă răspunsuri mai ferme față de China, se poate spera ca aceste răspunsuri să fie întemeiate pe principii clare ale dreptului internațional și că se va face un efort pentru a se comunica direct cu diferitele componente ale societății chineze, dintre care unele păstrează o atitudine de simpatie pentru Europa și Statele Unite.