Mă îmbarcasem la Istanbul pe cargoul de 16.000 TDW Războieni și aveam ca port de destinație Yangoon, în fosta Birmanie, actualul Myanmar, încărcați cu fierătanii luate din Ucraina. Era prin toamna lui 1997
Țiu minte bine perioada, că erau ultimele luni de burlăcie, că pe 24 ianuarie 1998, am făcut „Mica Unire” cu prima mea unică, ultimă și fostă soție. Tocmai îmi cumpărasem o garsonieră la Politehnică, în Militari, numa’ că, săraca, era goală pușcă. Garsoniera, nu viitoarea nevastă. Și trebuia să fac bani de mobilă
Poarta lui Mandeb
O luăm noi, la vale: Port Said, Canalul Suez, Marea Roșie și trecem de strâmtoarea Bab el Mandeb, să ieșim în Oceanul Indian, prin Golful Aden. Am aflat, mai târziu, că Bab el Mandeb, se traduce din arabă prin „Poarta lui Mandeb”, cine-o mai fi fost și ăla. Numa’ că, atunci când eram la travers tribord de insula Socotra, ne vine de la Navrom o radiogramă – că așa era pe atunci, fără net – prin care ni se cerea să găsim o altă navă de-a noastră, cargoul de 4.800 TDW Sovata, care stătea în derivă de câteva zile, cu motorul principal stricat, după ce tocmai plecase din Mukalla, Yemen, unde stătuse câteva luni arestat pentru datorii istorice ale companiei.
„Ai noștri! Ai noștri!”
Ne dau ăia de la Constanța un Phi și Lambda și, în juma de zi îi găsim. „Ai noștri! Ai noștri!”, prin radiotelefon, și facem contactul mai întâi audio și apoi vizual. Ne-am apropiat cam la șapte-opt cabluri de ei. Cam un kilometru, pe înțelesul celor de la uscat. Acum, cum să ajungem la ei. Comandantul, unul pe nume Veronică Păsăreanu, ia decizia să lansăm o barcă de salvare și să facem o echipă de intervenție din opt marinari condusă de secund, unul pe nume Moise. Evident, cu inconștiența care mă caracterizează și acum, m-am intro-băgat în schemă. Nu puteam rata aventura.
Saula și toporul
Dăm barca la apă, legăm o saulă de ea, cu care ulterior, conform palnului conceput, urma să se tragă o parâmă metalică până la Sovata și s-o luăm la remorcă până la Bombay, în India, unde urma s-o lăsăm la reparații. Numa” că planul de acasă n-a funcționat în Golful Aden. Erau valuri mici, de juma de metru spre un metru, da’ pentru o barcă de salvare erau uriașe, așa că ne-am „apupat” așa de tare că secundul a fost nevoit să tai cu toporul saula. Până la urmă am ajuns la nava în derivă, am abordat-o și am urcat la bord.
Nașul de botez de mare și secundul matol
Sus, pe covertă, surpriză mare pentru mine. Am dat atât de Petrică Lauroff, nașul meu de apă de mare, care m-a botezat la primul meu voiaj, un motorist din Iași, cât și de Jimmy Vasilescu, un secund cu care navigasem doar cu fo șapte luni înainte pe coasta Chinei. Un bețiv în ultimul hal care, de bucurie când m-a văzut, s-a făcut praf și pulbere în juma de oră cu un cocârț din coji de banane și portocale pe care-l distilau băieții la bord.
Mireasa neagră a lui Jimmy
Până la urmă mecanicii noștri de pe Războieni, i-au dat de cap motorului de pe Sovata și n-a mai fost nevoie s-o luăm la remorcă și ne-am văzut fiecare de drumul nostru. Noi către Yangoon cu 12 noduri și Sovata, cu doar trei-patru noduri, către Djibouti, unde a ajuns după fo două zile. Am aflat, ulterior, că Jimmy și-a luat o negresă clandestină la bord și l-a pus pe comandant, un idiot care lucrase pe-atunci numai pe pescadoare, să le oficieze căsătoria, după Legea Mării. Și ăla i-a cununat cu act oficial. Mai târziu am văzut și documentul. Mare-i grădina Domnului...