Țiu minte bine perioada, că erau ultimele luni de burlăcie, că pe 24 ianuarie 1998, am făcut „Mica Unire” cu prima mea unică, ultimă și fostă soție. Tocmai îmi cumpărasem o garsonieră la Politehnică, în Militari, numa’ că, săraca, era goală pușcă. Garsoniera, nu viitoarea nevastă. Și trebuia să fac bani de mobilă

Poarta lui Mandeb

O luăm noi, la vale: Port Said, Canalul Suez, Marea Roșie și trecem de strâmtoarea Bab el Mandeb, să ieșim în Oceanul Indian, prin Golful Aden. Am aflat, mai târziu, că Bab el Mandeb, se traduce din arabă prin „Poarta lui Mandeb”, cine-o mai fi fost și ăla. Numa’ că, atunci când eram la travers tribord de insula Socotra, ne vine de la Navrom o radiogramă – că așa era pe atunci, fără net – prin care ni se cerea să găsim o altă navă de-a noastră, cargoul de 4.800 TDW Sovata, care stătea în derivă de câteva zile, cu motorul principal stricat, după ce tocmai plecase din Mukalla, Yemen, unde stătuse câteva luni arestat pentru datorii istorice ale companiei.

„Ai noștri! Ai noștri!”

Ne dau ăia de la Constanța un Phi și Lambda și, în juma de zi îi găsim. „Ai noștri! Ai noștri!”, prin radiotelefon, și facem contactul mai întâi audio și apoi vizual. Ne-am apropiat cam la șapte-opt cabluri de ei. Cam un kilometru, pe înțelesul celor de la uscat. Acum, cum să ajungem la ei. Comandantul, unul pe nume Veronică Păsăreanu, ia decizia să lansăm o barcă de salvare și să facem o echipă de intervenție din opt marinari condusă de secund, unul pe nume Moise. Evident, cu inconștiența care mă caracterizează și acum, m-am intro-băgat în schemă. Nu puteam rata aventura.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE