Mă voi întoarce în timp... Îl cunosc pe Sorin Aldea de vreo 20 ani, din Iași, de pe vremea când eram studentă în anul 6 la Facultatea de Medicină, și când el era asistentul nostru universitar la neurochirurgie.

Când am început acest stagiu plictisitor - la care cam aveam de gând să chiulim pe rupte, nefiind tentate să devenim vreodată neurochirurgi - am fost toate (cele 3 „mândre”, cum ne spuneau prietenii, eu și colegele mele de-o viață, toate 3 gălățence, prietene foarte bune) fascinante de acest doctor tânar, talentat, cult, desprins parcă dintr-un film gen Dr. House al acelor vremuri.

Nu trebuie să menționez că am învățat de am rupt și că a fost unul din stagiile noastre preferate; și nici că prietena mea cea mai bună a ales să plece după acest tânăr neurochirurg în Franța...

Anii au trecut, am rămas prieteni în online... Toți colegii mei au plecat și ei, pe rând, în Franța... Și toate prieteniile frumoase de aici s-au transformat în prietenii online...

Am povestit, am comparat, am încercat să schimbăm mentalități... Să aducem o parte din ceea ce au descoperit ei acolo, aici. În România.

Și, în acest schimb de discuții, îmi povestește Sorin că lucrează cu 2 colegi mai tineri, aflați în rezidențiat la Paris, care sunt extrem de talentați si că este foarte mândru de ei. Că sunt români și că vor să se întoarcă acasă la un moment dat...

La acel moment știu că m-am gandit: „Ce vor ăștia să facă aici în țară?” Și... am uitat de ei...

Până într-o zi când Bogdan Andreescu, pe vremea respectivă încă manager la Spitalul Colentina, îmi spune încântat că a descoperit 2 neurochirurgi tineri cu un proiect fabulos în cap...

Se derulau diverse noțiuni abstracte: manevre neurochirurgicale minim invazive, microscoape, anestezie vigilă (adică pacientul e treaz în timp ce neurochirurgul îi umblă prin cap), programe de neuro-navigație... Nu înțelegeam nimic. Singura lui problemă era legată de piedicile venite din partea sistemului de a le recunoaște acestor neurochirurgi competențele câștigate la Paris.

Acela a fost declicul: dacă toate celelalte noțiuni abstracte nu mi-au atras atenția, cuvântul Paris mi-a adus aminte de cei 2 neurochirurgi tineri și extrem de talentați despre care vorbea Sorin. L-am rugat pe Bogdan să luăm legătura și cu Sorin să îl întrebăm dacă este fezabil planul celor doi, să îl întrebăm care sunt ceilalți doi ultra-talentați.

Surpriza a fost că cei doi medici peste care dăduse Bogdan Andreescu erau aceiași colegi de care îmi povestise, cu mult timp în urmă, Sorin.

Țin minte cuvintele lui: „Sunt incomozi ca fire, încăpățânați, dar incredibil de talentați. Și dacă și-au pus în cap ceva, cu siguranță vor reuși. Aveți încredere în ei. Eu m-aș lăsa cu siguranță operat de ei...”