Pe baza cercetărilor sale inovatoare şi a lucrărilor altor experţi, profesorul Eric R. Kandel încearcă să răspundă la una dintre cele mai dificile întrebări cu care ne confruntăm: cum apare mintea din materia fizică a creierului?

Cei 86 de miliarde de neuroni cerebrali comunică între ei prin cele mai fine conexiuni, care ajung uneori să fie alterate sau chiar întrerupte. În felul acesta, procesele din creier care dau naştere minţii pot fi afectate, ducând la tulburări precum autismul, depresia, schizofrenia, boala Parkinson sau tulburarea de stres posttraumatic.

Cum apar gândurile

Studiul acestor afecţiuni şi explorarea potenţialelor lor tratamente ne pot ajuta să înţelegem mai bine felul în care creierul produce experienţele şi capacităţile noastre fundamentale – gândurile, sentimentele, comportamentele, memoria şi creativitatea.

Dar să dăm curs explicațiilor profesorului Eric R. Kandel: „Memoria este o funcţie mintală complexă – atât de complexă, de fapt, încât oamenii de ştiinţă s-au întrebat la început dacă e posibil ca memoria să fie înmagazinată într-o anumită regiune a creierului. Mulţi erau de părere că nu se poate. Cu toate acestea, renumitul neurochirurg canadian Wilder Penfield a făcut o descoperire uluitoare în anii 1930”.

Ce descoperire?

„Când a stimulat lobul temporal al pacienţilor săi epileptici înainte de operaţie, se pare că unora dintre ei le-au revenit diverse amintiri, cum ar fi un cântec de leagăn pe care obişnuia să li-l cânte mama lor sau un câine care fugăreşte o pisică. Penfield schiţase anterior hărţi senzoriale şi motorii ale funcţiei cerebrale, dar memoria era o facultate diferită, mai complicată. A apelat la Brenda Milner, o tânără psihologă cognitivă extraordinar de înzestrată de la Institutul de Neurologie din Montréal, şi au investigat împreună lobul temporal, îndeosebi suprafaţa medială (interioară) a acestuia, precum şi rolul lui în memorie”, notează Kandel.

În continuare: „Într-o zi, Penfield a fost sunat de William Scoville, un neurochirurg care lucra în New Haven (Connecticut) şi care operase recent un bărbat suferind de convulsii severe. Bărbatul era H.M., care a devenit unul dintre cei mai importanţi pacienţi din istoria neuroştiinţei”.

Cine era, de fapt, bărbatul?

Profesorul menționează următoarele: „H.M. fusese călcat de o bicicletă la vârsta de nouă ani. Rana suferită la cap a dus la epilepsie. La 16 ani a început să aibă convulsii severe. Era tratat cu doze maxime din anticonvulsivele disponibile la vremea aceea, însă medicamentele nu îl ajutau. Deşi era inteligent, a terminat cu greu liceul şi îi era dificil să păstreze o slujbă din cauza crizelor frecvente de epilepsie. În cele din urmă, H.M. i-a cerut ajutorul lui Scoville. Acesta a dedus că H.M. suferea de sclerozarea structurilor hipocampice ce se află în profunzimea lobilor temporali. Prin urmare, a înlăturat o parte din regiunea medială a lobului temporal – inclusiv hipocampul – din ambele emisfere ale creierului lui H.M”.

Impresionant!

„În urma operaţiei – mai remarcă cercetătorul -, H.M. a scăpat de epilepsie, dar a căpătat tulburări severe de memorie. Deşi a rămas tânărul politicos, amabil, calm şi plăcut care fusese dintotdeauna, îşi pierduse abilitatea de a forma noi amintiri pe termen lung. Îşi amintea oamenii pe care îi cunoscuse multă vreme înaintea operaţiei, dar nu-şi amintea nici o persoană cunoscută după operaţie”.

Mai mult: „Nu a putut să înveţe nici măcar drumul până la toaleta din spital. Scoville a invitat-o pe Milner să-l studieze pe H.M. şi au ajuns să lucreze împreună vreme de 20 de ani. Cu toate acestea, de fiecare dată când intra în salon, era ca şi când H.M. o întâlnea pentru prima oară”.

Rezultatul cercetării?

„Multă vreme, Milner a crezut că deficitul de memorie al lui H.M. se aplica tuturor sferelor cunoaşterii. Apoi a făcut o descoperire remarcabilă. I-a cerut lui H.M. să deseneze conturul unei stele urmărindu-şi mâna, creionul şi hârtia într-o oglindă. Oricine încearcă așa ceva greșește din prima zi, desenând în afara conturului şi revenind asupra acestuia, însă execuţia oamenilor cu memorie normală se îmbunătăţeşte şi devine aproape perfectă până în a treia zi. Dacă pierderea memoriei lui H.M. se aplica tuturor sferelor cunoaşterii, atunci nu avea să prezinte o asemenea îmbunătăţire” – amintește profesorul Kandel în studiul închinat memoriei.

Ciudățeniile creierului

„Cu toate acestea – concluzionează el -, după trei zile şi deşi nu-şi amintea să fi exersat sau să o fi văzut înainte pe Milner, H.M. învăţase această abilitate motorie la fel de bine ca oricine altcineva”.

Profesorul Eric R. Kandel a strâns toate aceste cercetări și observații într-un volum revelator cu titlul Mintea tulburată. Ce ne spun ciudățeniile creierului despre noi înșine.

Ce cuprinde lucrarea

Ce ne pot spune tulburările creierului despre noi înşine • Natura noastră profund socială: spectrul autist • Emoţiile şi integritatea eului: depresia şi tulburarea bipolară • Memoria, depozitara eului: demenţa • Creativitatea înnăscută: tulburările creierului şi arta • Principiul plăcerii şi libertatea de a alege: adicţiile • Conştiinţa: marele mister nedezlegat al creierului.

Eric R. Kandel, unul dintre pionierii ştiinţei cognitive moderne, este profesor la Columbia University şi activează în cadrul Howard Hughes Medical Institute. În anul 2000 a fost unul dintre laureaţii Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină datorită studiilor sale privind învăţarea şi memoria.

În căutarea memoriei

Este autor al lucrărilor In Search of Memory: The Emergence of a New Science of Mind (2007), The Age of Insight: The Quest to Understand the Unconscious in Art, Mind, and Brain, from Vienna 1900 to the Present (2012) şi Reductionism in Art and Brain Science: Bridging the Two Cultures (2016) şi coautor al volumului Principles of Neural Science (1981).

Mintea tulburată. Ce ne spun ciudățeniile creierului despre noi înșine de Eric R. Kandel
Traducere de Lucia Popovici

Cartea este disponibilă pe polirom.ro: https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/7205.

Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină 2000