Bernard Henri Levy, probabil cel mai celebru intelectual francez al vremii noastre, a publicat la începutul lunii aprilie un articol intitulat ”În apărarea Angelei Merkel”.
Preluat în mai toată presa europeană (la noi, îl puteți găsi în Dilema Veche, nr. 584), textul este un serios semnal de alarmă în legătură cu un nou pericol la adresa spiritului european, a construcției Uniunii Europene: germanofobia.
Scînteia care a generat reacția lui BHL a fost prima pagina a revistei ”Der Spiegel” din martie. Cancelarul Merkel este inserat în mijlocul unei fotografii bine cunoscute cu generali ai celui de-al treilea Reich, în uniforme, lîngă Acropole – fotografie făcută imediat după ce trupele lui Hitler au ocupat Atena, în 1941. Jocul de photoshop o plasează pe Angela Merkel în centrul admirației respectuoase a grupului de înalți comandanți hitleriști. În contextul relațiilor greco-germane, fotografia exprimă sentimentele unei bune părți a grecilor. Dar, exprimă ea adevărul? În orice caz, în articolul amintit, BHL socotește că meritul acestei fotografii este acela că pune, pentru prima dată, răspicat, problema germanofobiei în Europa de azi.
INSERT FOTO
Ne puteți urmări și pe Google News
Imediat după reunificare și după înființarea Uniunii Europene, Germania s-a consolidat ca cea mai importantă putere economică europeană. Politicile de integrare decise la Bruxelles au fost utilizate de nemți într-un singur scop: pentru creșterea propriei competitivități. De ce, cu aceleași politici, alte țări nu au putut să devină mai puternice decît sînt azi, e o altă discuție. Fapt este că Germania a putut. Cînd piața europeană s-a liberalizat cu totul, Germania s-a plasat în poziția de exportator masiv (toată lumea vrea să cumpere produse nemțești!). În acest moment, balanța comercială a Germaniei este excedentară cu toate țările din UE, iar Germania livrează singură 30% din PIB-ul întregii Uniuni (28 de state). De la introducerea monedei euro pînă acum, nu a existat nici un an în care Germania să aibă deficit de balanță comericală cu vreun alt stat european, iar totalul excedentului în toți acești ani ajunge la sume astronomice, de ordinul sutelor de miliarde de euro. Germania a știut să muncească, să investească, să cheltuiască. Această poziție dominantă, obținută, repet, prin merite proprii și prin mijloace perfect legitime, naște, odată cu criza financiară și economică a anilor trecuți, o responabilitate în plus pentru Germania în fața întregului continent. Cînd conduci, ești forțat să ai și grija celor pe care îi conduci – ei așteaptă asta de la tine. Întordeauna, cei de la locul II în jos au și resentimente și frustrări în raport cu cel plasat pe primul loc. Și dacă diferența vine din lipsa evidentă a acelor calități care te-au așezat pe locul I (de pildă, din faptul că celelalte țări UE nu au muncit, nu au investit și nu au cheltuit banii cu rigoarea, prudența și disciplina germană), atunci frustrările se transformă în furie. E irațional, știu, dar e perfect omenesc.
Se observă două trăsături ale germanofobiei în creștere. Prima, fenomenul este specific țărilor din Sudul Europei: Portugalia, Spania, Italia, Franța, Grecia, Cipru. Manifestări politice ori civice de acest gen nu se prea întîlnesc în Nord. A doua trăsătură pare chiar curioasă, la prima vedere. Grupurile ori liderii, politici sau civici, care țipă împotriva Germaniei în țările lor ori la Bruxelles, denunțînd ocupația ”noului Reich” asupra Europei sînt, ele însele, plasate în spectrul extremist al mișcărilor civico-politice din țările lor. Situația este răsturnată față de ”precedentul Reich”. În anii 30, mișcările extremiste din Europea simpatizau cu Hilter (inclusiv bolșevicii!), iar politicienii de main-stream se țineau, prudent și temători, de-o parte. Acum, extremiștii Europei detestă Germania, iar politicienii echilibrați se simt bine în compania colegilor nemți. Concluzia e una singură: Germania de azi nu mai e cea de acum 70 de ani, oricît de active sînt în mintea noastră unele stereotipuri.
Bernard Heni Levy este și el intrigat de retorica prin care actuala Germanie este văzută ca o prelungire a Germaniei lui Hitler. Pe bună dreptate! Mai întîi, pentru că Germania de azi este o democrație exemplară pentru orice alt stat european. Democrația se construiește și se consolidează greu – vedem pe propria piele cît de dificil este să construim un stat de drept și o societate deopotrivă liberă și responsabilă. Germania a făcut acest efort admirabil, asumînd cu curaj și decență cumplitele vinovății ale trecutului său. S-a desprins de ele fără să le nege și a putut, grație nu doar unor oameni politici de mare anvergură, ci unei națiuni cu anumite calități, să devină puterea democratică europeană numărul 1.
Părerea mea este că germanofobia care cuprinde încet-încet Europa este o prelungire a anti-americanismului. Statutul de primă-putere aduce cu sine, inevitabil, mîrîielile celor din pluton. Invidia și frustrarea sînt, cum ziceam, omenești. Cel dintîi strînge ca un paratrăznet fulgerele de ură ale plutonului.
Pe de altă parte, mă bucur să văd că în România, încă, acest fenomen nu există. Micile iritări locale ca urmare a relației speciale Merkel – Putin nu sînt, totuși, germanofobe. Dimpotrivă, noi tocmai am ales un președinte neamț, cei mai mulți dintre noi sperînd că asta va însemna și o mai mare apropiere de Germania. Iar în istoria noastră modernă, dinastia de extracție germană este larg prețuită, chiar dacă s-a românizat jalnic. Observ, de asemenea, că Bayern Munchen și naționala Germaniei au foarte mulți admiratori prin puburile de sport de pe malul Dîmboviței. Fenomenul, însă, există la scară continentală și amenință soliditatea Europei.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
08:43 - Coaliția tăcută!
