El a devenit împăratul Iosif al II-lea și a fost făcut co-regent de către mama sa în dominioanele austriece.

Ca împărat nu a deținut puterea reală, mama sa crezând că nici soțul, nici fiul nu ar trebui să o priveze vreodată de controlul ei suveran în dominioanele ei ereditare.

Până la moartea mamei sale în 1780, Iosif nu a fost niciodată destul de liber să-și urmeze propriile proiecte.

În cei 25 de ani cât a domnit, din dorința de a-și cunoaște imperiul și supușii, o treime din timp l-a petrecut pe drumuri, în trăsură sau călare, de-a lungul şi de-a latul întinsei sale împărăţii, uneori incognito, sub pseudonimul Contele de Falkenstein.

Contemporanii îl botezaseră „împăratul călător”, care îşi conduce imperiul „din caleaşcă sau de pe şaua calului”.

A vizitat în mai multe rânduri, în anii 1768, 1770, 1773, 1783 și 1786, Banatul, Transilvania și Bucovina, unde a primit cu solicitudine petițiile oamenilor și a intrat în conștiința colectivă ca „bunul împărat”.

Hotelul „Împăratul Romanilor” din Sibiu a fost denumit astfel în amintirea lui Iosif al II-lea.

Tot lui i se datorează numele comunelor grănicerești, învecinate, din județul Bistrița-Năsăud: Salva, Romuli, Parva și Nepos, în urma exclamației „Vă salut nepoți săraci ai Romei!” (în latină Salve parvae nepos Romuli!).

În primăvara anului 1773, la vârsta de 32 de ani, Iosif al II-lea a ajuns și în mijlocul hunedorenilor.

Impresiile din călătoriile sale le-a consemnat zilnic, pe 2205 pagini de jurnal, grupate sub titlul „Der Reisejournal Seiner Majestät des Kaisers durch Hungarn, Bannat, Siebenbürgen und die Marmaross von 1773”, din care zhd.ro a selectat episoadele hunedorene.

Călătoria fusese minuţios organizată.

În ajunul plecării spre Transilvania, tânărul monarh solicita o informare strict confidenţială asupra situaţiei politico-sociale din ţară, precum şi în legătură cu înalţii dregători administrativi şi militari de aici.

Potrivit instrucţiunilor date de Iosif al II-lea administraţiei transilvănene, se interzicea cu desăvârşire organizarea oricăror festivităţi de primire, cuvântări de bun venit, tragerea clopotelor, salve de tun ş.a.

Monarhul şi suita sa urmau să fie găzduiți numai la hanuri, în case ţărăneşti, în imobile ale fiscului ori case parohiale, neacceptând ospitalitatea niciunui domn de pământ.

Spre exemplu, la Deva, a fost găzduit la „Hanul Mare”, unde înoptau de obicei negustorii, laolaltă cu simbriaşii.

În timpul vizitei, fiecare supus avea libertatea de a-i prezenta plângerile sau doleanţele:

„Nimănui nu-i este oprit să aducă adevărul la cunoştinţă, dar în nume propriu”, specificau circularele oficiale.

Caii necesari transportului urmau a fi împrumutaţi de la ţăranii din localităţile aflate pe traseul de deplasare; pentru un cal pus la dispoziţie se plătea un florin de aur.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric