Norman Manea, scriitor român stabilit în SUA, este din nou sărbătorit triumfal în România, de data aceasta cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. Din solidaritate umană, îi urez din toată inima la mulți ani!

Momentul sărbătoresc nu mă poate însă împiedica să-mi fac datoria de critic literar. Luând în considerare valoarea modestă a cărților lui Norman Manea, succesul lui cu totul ieșit din comun este uimitor. Nu scandalos, nu suspect, ci uimitor. Sociologii culturii ar trebui să explice cândva acest fenomen.

Înainte de 1989, am încercat de mai multe ori, cu cele mai bune intenții, să scriu – la invitația unor redactori-șefi − despre volumele sale de proză și eseistică. Dar de fiecare dată, dezamăgit și la un moment dat exasperat de textele greoaie și confuze, am renunțat. Ceea ce era în detrimentul meu, pentru că ratam ocazia de a publica articole de critică literară în reviste de prestigiu, pierdere grea pentru un tânăr dornic de afirmare cum eram eu atunci.

FOTO:Norman Manea

În 1986 Norman Manea s-a stabilit în SUA și, un timp, nu s-a mai vorbit de el. Dar după 1989 au început să ajungă în România ecouri ale așa-ziselor sale succese din străinătate. Norman Manea însuși întocmea dosare cu extrase din presa străină și le trimitea redacțiilor unor reviste literare din România. Am avut prilejul să răsfoiesc și eu un asemenea dosar. M-a frapat ingeniozitatea cu care autorul crea iluzia că scrisul său face furori în Occident. Notițe nerelevante, strict informative, din ziare americane importante alternau cu articole elogioase, de mare întindere, din publicații obscure, editate de diverse instituții pentru uz intern. Prezența în titlurile acestor publicații a unor litere neromânești ca w sau y dădea o sugestie de succes internațional.

Totuși am sperat că măcar ceva din acest trucaj este adevărat și m-am bucurat că un autor originar din România a evoluat spectaculos și se bucură de recunoaștere în America. Cu atât mai mult cu cât de la un moment dat s-au revărsat asupra sa și premii, titluri, distincții etc. cu adevărat prestigioase. Din nefericire, când Norman Manea a început din nou să publice cărți în România, am constatat că scrie la fel de chinuit și neatrăgător ca pe vremuri, făcându- te să te gândești la cineva a cărui peniță zgârie hârtia.

A urmat seria de veniri triumfale a lui Norman Manea în România. Era tratat de fiecare dată ca un șef de stat. Țin minte că la un moment dat s-a constituit un comitet de coordonare a manifestărilor prilejuite de prezența sa în țara noastră (comitet condus de Carmen Mușat). Premii literare, titluri de doctor honoris causa, întâlniri cu publicul, lansări de ediții fastuoase din „opera” sa, pledoarii patetice făcute de diverși scriitori (unii mai valoroși decât sărbătoritul) pentru decernarea Premiului Nobel lui Norman Manea, o monografie Norman Manea (la fel de plicticoasă ca proza lui) semnată de un autor care a intrat astel și el în lumina reflectoarelor, Claudiu Turcuș, interviuri ample, sesiuni de autografe etc. etc. Am scris atunci că există o disproporție flagrantă între mediocritatea scriitorului Norman Manea și grandoarea festivităților organizate în cinstea lui. Nici Mario Vargas Llosa nu fusese primit astfel în România.

Intervenția mea a declanșat o furtună de proteste vehemente, ca și cum m-aș fi aflat în mijlocul unor fanatici religioși și aș fi săvârșit un sacrilegiu. Nu m-aș fi mirat să fiu linșat. În revista Observator cultural s-au publicat atunci, mai multe săptămâni la rând, texte de incriminare (și insultare) a mea însumând peste 60.000 de semne tipografice, în condițiile în care textul meu despre Norman Manea nu depășise 300! Susținătorii înver șunați ai lui Norman Manea au scris, ca să mă combată, de 200 de ori mai mult decât scrisesem eu!

Recitesc acum, pentru ultima oară, cărțile acestui scriitor sacralizat, dar tot nu înțeleg pe ce se bazează gloria lui. Singurele pagini demne de interes sunt cele scrise la persoana întâi, deși au un caracter tendențios, autorul încercând să se prezinte și ca victimă a antisemitismului, și ca erou al insubordonării față de regimul comunist. În aceste pagini, mai mult propagandistice decât confesive, răzbate totuși ceva din dramatismul unei conștiințe sumbre, interogative și obsesive, care nu-și găsește niciodată seninătatea.

În rest, totul e anost, teatral-meditativ, lipsit de grație stilistică. Deschid o carte la întâmplare și aleg un citat la întâmplare:

„Nesimțirea acoperea fără succes simțirea prea vie, răzbunată doar în zăpăceala și graba triumfului: gesturi mărunțite, oscilând aiurea, în panică. Paloarea chipului căpăta, odată cu victoria pe care o așteptaseși, ardoarea dezastrului.”

În acest stil sunt scrise câteva mii de pagini.