Un sport etatizat, cu metode și mijloace se spune învechite, în neconformitate cu rigorile și stilurile cele performante pentru alte nații. Nații care n-au simțit și n-au înregistrat reculuri abrupte precum sportul mioritic. De ce s-a ajuns aici? 

Un sport în cârje fără vinovați 

Nu vom avea vreodată explicații și vinovați. Nesimțirea și dezinteresul sunt aliații alibiștilor și trântorilor care, iată, se ascund după gloata celor mulți. Ăla nu, ăla nu. Nimeni nu are vină și totuși se pasează răspunderea fie pe lege, fie pe infrastructură, fie pe bugete, pe selecție șamd. Un singur adevăr există și anume acela că întotdeauna peștele de la cap se-mpute. Dar cine-i oare capul într-o țară în care cu greu poate fi găsit? Probabil că abstracul și nicidecum incompetența. Recent a obținut calificarea la Tokio și gimnasta Larisa Iordache, în urma unui loc patru la Europene. Slabă consolare. 

În acest context marile noastre speranțe se pun în tenismena Simona Halep. Importanța Simonei, în reprezentarea internațională a sportului românesc este esențială, atât ca performanțe cât și ca impact media. La această oră este cea mai cunoscută sportivă în activitate. Nu minimalizez munca și performanța canotorilor, a scrimerei Anamariei Brânză sau a lui Marian Drăgulescu, dar numărul tenismenilor, a competițiilor din acest sport și a mediatizării sunt net superioare oricăror alte discipline.

Nevoia de Halep

 De aici și măreția ei și nevoia noastră de Simona Halep. A dovedit recent, prin absența de la ultima confruntare a Romaniei, cea din FED CUP, că, fără ea putem spune adio performanței și în acest sport. Am pierdut în fața unor anonime din Italia, retrogradând din Grupa mondială. În aparență ne-am putea mândri cu prezența în Top 200 mondial cu nume ca Begu, Cârstea, Ana și Elena Bogdan, Buzărnescu, Ruse și Țig. Se pare că toate la un loc nu înseamnă pentru România cât Halep. Diferența în tenisul mondial între primele 20 de locuri și restul este extrem de mare. N-ar părea dar acesta este adevărul. E ca și diferența între Real Madrid și Mol Vidi sau Ludogoreț, în Champions League la fotbal.

Această mare diferența este urmarea talentului, pasiunii și muncii. Aș adăuga , foarte important, și moralul de concurs: cel de învingător. Acesta nu apare tam-nesam. El este consecința încrederii în sine  bazată pe siguranța cunoștințelor și a calităților. Miza este cea care face să-ți tremure sau nu, unealta din mână numită în tenisul de câmp rachetă. 

În topuri selecte

Halep este locul 11 all-time la numărul de săptămâni petrecute pe primul loc WTA, mai exact 64. Se găsește într-un cerc select compus din Steffi Graf, Navratilova, Williams, Hingis, Evert, Seles, Henin, Davenport, Barty și Wozniacki. Tot Halep se află pe locul 8 mondial all-time, în Topul celor mai multe săptămâni petrecute în clasamentul celor mai bune 10 tenismene din lume. La această oră este singura jucătoare în activitate care are 357 de săptămâni în acest fabulos clasament. 

Adică șapte ani și jumătate. Cu siguranță recordul va fi îmbunătățit. Asta presupune pe lângă calitățile deja enumerate și constanță. 

Cu bunicii la Olimpiadă 

Halep a dovedit că n-a fost un foc de paie și o întâmplare. Nu, pe Halep, tenisul și românii s-au putut și încă se mai pot baza. Nu pentru mult timp însă. Se spune că, un om deștept își face vara sanie și iarna căruță. Se pare că noi nu avem așa ceva în sport. Că emblemele noastre olimpice, Anamaria Brânză și Marian Drăgulescu pot fi bunici având 37, respectiv 41 de ani este un adevăr. Cât să o mai țină în ritmul ăsta infernal și, parcă deja eterna, Simona Halep? Este și ea un om. Poate vrea să-și vadă de familie, de copii și de afaceri. Este dreptul ei. 

Să împăiem ultimii performeri. Poate mai speriem pe cineva 

 

Decalajul dintre cei trei și restul delegației României la Tokio este atât de mare încât ceilalți sportivi, mult mai tineri, par a fi niște epigoni desprinși din filmul unor întâmplări. Pe Drăgulescu, Brânză și Halep, ar trebui să-i împăiem. Nu de alta dar vom avea nevoie de aduceri aminte cum că am avut și noi campioni. Poate chiar și în această ipostază am mai putea speria pe cineva.

Ei sunt ultimii mohicani ai performanței reale și constante, nu întâmplătoare. După ei potopul va năpădi. Pe Halep, de pildă am putea-o împăia lovind cu backendul în lung de linie. Ce trist!