Zi de taină, 7 februarie, și un locaș de suflet de pe Calea Victoriei, sămânță de tihnă și de rost în miezul de tumult al capitalei, istorică așezare unde gazde ne sunt Sfântul Ciprian și Părintele Ioan Stancu, slujitor al Sfântului Altar aici, la Biserica Zlătari, lângă moaștele marelui învățat, pentru mai bine de 22 de ani.
Iisus Hristos: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33)
Irina Stroe: Părinte Ioan Stancu, nu doar românii, ci omenirea întreagă trece de mai bine de un an printr-o perioadă de adâncă tristețe, unită deseori cu teama. Însă mâhnirea despre care amintesc nu are drept cauză doar pandemia în sine, ci mai ales ceea ce se petrece între oameni și în ei înșiși. Ne întrebăm spre ce ne îndreptăm, ce ne așteaptă dincolo de acest ”dat” medical al prezentului? Să ne aplecăm asupra ceasurilor Învierii și ale Nașterii Domnului din anul care tocmai a trecut. Ce a mai rămas Om din om, părinte?
Părinte Ioan Stancu: Slujesc în această biserică de mai bine de 22 de ani. Dar acest an a fost altfel decât tot ce am trăit până acum, Irina, nu doar ca preot, ci ca om. Au fost înălțătoare aceste Sărbători, chiar dacă tristețea ne-a intrat în suflete. Iar adâncimea semnificației a fost cu atât mai amplă cu cât suferința a fost mai mare. Dar pandemia va trece, Biserica și lumea se vor repune pe acele fundamente umane creștine, pentru că la noi, Piatra din capul unghiului, Soarele Dreptății, este Hristos, El este stânca.
„Am umblat în această perioadă la caseta smereniei și am realizat că suntem mici, foarte mici.” Părinte Ioan Stancu
Revenind la cele trăite în această perioadă, mă duce inima la Noaptea de Înviere. Eram patru preoți în Sfânta Biserică, îmbrăcați de Sărbătoare, am ieșit cu lumânările aprinse și am strigat: ”Veniți de primiți Lumină!” și nu a venit nimeni. Era biserica goală. Nici măcar la ușa bisericii nu erau suflete, afară nu aveau voie să poposească, eram în starea de urgență. Biserica este Ierusalimul cel ceresc.
Niciodată de când sunt preot nu am trăit asemenea momente, nici măcar în vremea prohibiției comuniste, nici înaintașii mei nu au trăit așa ceva. De data aceasta, noi nu am mai putut transmite decât prin gând bucuria Învierii. Am pierdut aceste ancestrale momente, de comuniune cu credincioșii, de îmbrățișare. Atunci, am simțit să cobor în mine și să mă redescopăr. Mi-am dat seama că Dumnezeu poate în doar câteva clipe să schimbe fața pământului, au fost momente de adâncă smerenie. Am umblat în această perioadă la caseta smereniei și am realizat că suntem mici, foarte mici.
Irina Stroe: Părinte, cu ce gând întâmpinăm apropierea lui martie? O primăvară de la care așteptăm parcă o întoarcere la un Firesc pe care, până de curând, nu îl valorizam, îl ignoram, tocmai pentru că ne era atât de ”la îndemână”. Abia când ne-am simțit văduviți de Firesc, purcedem parcă iar în căutarea Rostului.
Părinte Ioan Stancu: Întâmpinăm primăvara cu nădejdea spre așezare. Facem o incursiune în timpurile străvechi, când omul era mai static, dar avea rădăcini, lumea era mai așezată. De la Zoon politikon, omul a devenit Zoon Koinonikon, care nu mai avea rădăcinile lui Zoon Politikon. Amintesc și de cuvintele marelui Solomon, în Ecleziast, Vechiul Testament: ”Tot ce a fost va mai fi, tot ce va fi a mai fost.” Concluzia: ”Nimic nou sub soare.”
Mă rog să ne regăsim așezarea, să nu ne pierdem pe noi înșine. E trist că nu ne-am putem duce după trăire la peștera Sfântului Andrei, Apostolul românilor. Oamenii sunt plini de suferință. Până și noi, preoții, ne îngrozim de durerea pe care o simțim în acatiste, când îi primim pe credincioși. Vorba lui Alecsandri: ”Credința în zilele de-apoi e singura nădejde în noi.” Dacă pierdem Biserica, am pierdut totul. Dar nu o vom pierde niciodată. Pentru că Hristos e Stâlpul.
”Speranța mea de reîntoarcere este a tatălui, a preotului, dar mai ales a românului.”
Părintele Ioan Stancu
Irina Stroe: Cum vedeți d-voastră, ca preot, ca tată, ca român, prezentul neamului nostru? Spre ce ne îndreptăm, pe ce drum ne aflăm, toate văzute cu ochiul și prin inima părintelui, a tatălui și a românului Ioan Stancu?
Părintele Ioan Stancu: Irina, da, pe lângă faptul că sunt preot, sunt și tată. Am doi copii, medic și inginer, pe care i-am crescut cu prescură și cu tricolorul legat de gât. Și fac cinste României în țările în care trăiesc. Deocamdată, ei sunt acolo, dar știu că la un moment dat, se vor întoarce Acasă. Și la fel se vor aduna și alți români. Dintre cei plecați în străinătate nu sunt toți fii risipitori, pentru că muncesc enorm; au plecat pentru că aici nu se pot realiza. Majoritatea celor plecați au dus cu ei acolo: dorul. Speranța mea de reîntoarcere este a tatălui, a preotului, dar mai ales a românului.
„Aceasta smerenie va fi piatra de temelie a înălțării noastre”
Românii noștri, atâția intelectuali care nu au avut alte variante de serviciu în țară, au plecat și au dus smerenia cu ei în Occident. Aceasta smerenie va fi piatra de temelie a înălțării noastre. Dumnezeu ne încearcă. Occidentul, de mulți ani, l-a scos pe Hristos din biserică și în locul lui Dumnezeu, a fost pus omul. Bisericile lor sunt goale, le umplem noi, românii. Sunt atâtea biserici dăruite, nu închiriate, ci dăruite Bisericii ortodoxe.
În Ravena, am slujit într-o biserică fosta catolică alături de părintele de acolo și sute de români, locaș în care s-au pus toate însemnele ortodoxiei, catapeteasmă, sfinte icoane. Când am văzut că vin zeci de copii la Sfânta Împărtășanie, mi s-a cutremurat sufletul de bucurie. Forța sufletească a românilor poate tămădui în jur. Poate această pandemie a fost îngăduită pentru vindecarea noastră lăuntrică.
După ce va trece această pandemie, cum au mai fost și altele în istorie, nădajduiesc că vom regăsi iubirea frățească. Eu am simțit aceasta când s-au redeschis bisericile și ne-am reîntâlnit cu credincioșii, a fost întâlnirea epocală. Nici atunci nu ne puteam îmbrățișa, doar din priviri, dar și așa am putut trăi maximum de comuniune creștina.
”Biserica românescă va juca cel mai important rol în creștinismul european.”
Nicolae Paulescu
Irina Stroe: Aminteați într-o frumoasă emisiune televizată despre profeția marelui nostru Paulescu. La ce vă refereați, Părinte?
Părinte Ioan Stancu: Nicolae Paulescu, descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu ”insulină”, un mare savant a cărui descoperire i-a fost furată mai târziu, cu o credință de netăgăduit, patriot și vizionar. El este un exemplu absolut al bunului simț românesc în istorie. Ca și acum, și pe acea vreme, noi nu am știut niciodată să ne protejăm valorile, vârfurile. Paulescu a lăsat un adevărat testament-profeție spunând că Biserica românescă va juca cel mai important rol în creștinismul european. Pentru că Biserica ortodoxă nu a creat schisme, e cea mai curată biserică, e placa turnantă a Europei. Noi, ca neam, străbunii noștri, am știut să fim doar în comuniune cu Dumnezeu. Este întemeiată pe stânca ce poartă numele de Hristos.
”Românul se naște cu ramura de copac în piept, nu ne putem risipi total de noi înșine.”
Părintele Ioan Stancu
Există un brâu noetic în jurul României, iar acesta e axat pe sfintele mănăstiri. Acestea sunt radare cosmice, sunt niște forțe divine pe care noi le avem și pe care ar trebui să le simțim. Aici sufletele își găsesc alinarea. Acest brâu noetic se simte și nu va putea fi rupt în veci. De aceea toți românii noștri plecați, rămân cu dorul de Acasă. Un dor imens. Îmi scriu creștini din America, o duc foarte bine, dar le este dor de meleagurile natale, de Biserica neamului. Românul se naște cu ramura de copac în piept, nu ne putem risipi total de noi înșine.
Vă istorisesc o frumoasă întâmplare, din 1885, când Elena Văcărescu îl vizitează pe Victor Hugo. Si după ce o întreabă cum o cheamă și se minunează că poartă un nume predestinat, o roagă să îi spună ceva despre România. Apoi Victor Hugo îi spune că își imaginează România ca pe un drapel, în mijloc, Roma, și în jur, raze de soare. Repet, era anul 1885. Să fi fost o profeție pentru Unirea ce urma să vină?(...)
Irina Stroe: Părinte, vremurile prin care trecem acum nu sunt cu nimic mai deosebite decât altele prin care a trecut omenirea în istorie. Doar răspunsul omului este altul. Se vorbește mult despre luptă, drepturi, moarte, boală, libertate. Dar nimic nu se fundamentează viu și durabil în lipsa iertării și a iubirii. Spune domnul Prof. Dr. neurochirurg Leon Dănăilă că: ”În creier se intră de mână cu Dumnezeu.
Fiecare celulă umană este sfântă. Credinţa mea este că Dumnezeu, prin mine, ajută bolnavii pe care ajung să-i operez. Dumnezeu mi-a dat mâini, mi-a dat suflet, mi-a dat judecată şi eu trebuie să le utilizez pentru binele oamenilor. La fiecare bolnav, 50% din afecțiune este reprezentată de neputința corpului și 50% de cea a sufletului, lipsa unui tonus înalt al psihicului. ”. Dumneavoastră cum descrieți această cale a vindecării, prin dragoste, o gândire și o simțire orientate spre soluții verticale, spre pozitiv și iertare?
”Când iubești, oricât de noapte ar fi, te simți în zi”
Părinte Ioan Stancu: Așa este. Și foarte frumos a grăit domnul profesor. În completare, amintesc cuvintele Părintelui Steinhardt: ”când iubești, oricât de noapte ar fi, te simți în zi.” Iertarea este implicită. Când iubești, nu ai voie să ai ispite sub formă de ură. Dacă îl cunoaștem pe Hristos, care este Calea, Adevărul, Viața, nu mai putem urâ. Nu mai avem forță. Această stare este vindecătoare atât pentru suflet cât și pentru trup. Poate îl lovim cu un cuvânt, dar nu îl putem urâ, pentru că e sufletul plin de Hristos. Prin rugăciune, prin morala creștină, Sfânta Liturghie creează vechea vatră a paradisului. În fiecare Liturghie, se înnoiește harul. Iisus e înnoire, fântână vie.
Mă întrebi, Irina, despre iubire și iertare. Cum putem ierta? Mai întâi trebuie să iubim, ca să putem ierta. Iisus a venit pe lume într-o peșteră. Nu palat. Pentru ridicarea existenței umane. Omul nu avea niciun reper până la întruparea lui Hristos. Iisus nu a rămas doar la teorie,la inițiere și filosofare. Omul era într-o anticamera a istoriei. A venit Iisus și s-a urcat pe Cruce, cerând lui Dumnezeu sa ne ierte pe toti. Atunci ne-a recapitulat pe toti. Moment cosmic! Iisus a cuprins întregul cosmos, Cerul și Pământul se împacă, nu a mai existat antagonism, în ciuda cuvintelor urâte adresate Lui. Din iubire maximă, toată această răbdare.
Iisus Hristos: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33)
Când vorbim despre iubirea aproapelui, ne amintim despre iubirea vrajmașului tău. Iubindu-l, când el te urăște, cărbuni aprinși vei pune pe capul lui. E un mister aici. Când faci aceasta, tu îl ridici din ura pe care o manifestă față de tine. Punerea de cărbune aprinși pe capul celui ce urăște avea o cu totul altă semnificație în acele vremuri. Pe atunci, seara, după o zi de muncă, sclavii primeau o tavă cu cărbuni aprinși, ca și dar, pe care îi duceau acasă, în colibele lor, pentru a se încălzi. Acesta era tâlcul. Acesta e simbolismul cărbunilor aprinși. Binele făcut unui om care îti vrea răul. Încălzirea inimii lui. Iertarea e vindecătoare.
Nu s-a plictisit lumea aceasta de două mii de ani la aceeași Liturghie. Liturghia nu e o piesă de teatru, aici venim deseori goi și plecăm plini, vii, bucuroși. Cu Duhul lui Dumnezeu în piept. La Împărtășanie, cosmosul nu mai e în antagonism, ”in illo tempore”. Au dorit mulți să îl scoată din istorie pe Hristos, Cel care stă la ușă și bate. Nu ciocăne, ci bate, ca sa fie primit spre a te lăsa transfigurat, schimbat, înalțat. Iisus, stând lângă tine, te transfigurează, urci pe trepte imense, pe scara lui Iacov. Hristos a schimbat modul de gândire al întregii omeniri.
Cine a întors în istorie spatele lui Dumnezeu nu a ajuns bine. Strănepotul Sfântului Constantin cel Mare a fost Iulian Apostatul, 2 ani a fost împărat, 360-362. Dar în acești 2 ani a încercat să-L alunge pe Hristos din istorie. A vrut să-l scoată pe Hristos. Cum a murit? Față-n față cu perșii, la luptă, dorea să își îmbărbăteze soldații și o lance a venit direct din spat; cineva dintre ai lui l-a învins. Și se spune că atât a spus înainte să își dea duhul: ”M-ai învins, Galileene! Dar nu a putut să încapă în lumea asta de Hristos. Dorea sa fie scos din istorie.
Dumnezeu a suflat asupra lui Adam și Eva, la fel a făcut Iisus cu apostolii, i-a recreat, le-a dat Duh Sfânt, le-a dat o forța fantastică între cer și pământ. Blaise Pascal, în laboratorul lui, L-a simțit pe Dumnezeu, a început să plângă și să strige: ”Bucurie, bucurie, eu plâng de bucurie!”
Că tot vorbește toată lumea de Apocalipsă. La finalul vieții fiecăruia, un singur lucru îl va cere Dumnezeu: ”Dă-mi inima ta!” Nu frumusețea, nu gândirea, nu bogăția. Ci inima curată. Mintea coboară în inimă, aici e locul întâlnirii cu Dumnezeu.
Irina Stroe: Așadar, Părinte, spuneți că există o adâncă taină în suferință. O taină ce trebuie devoalată, pentru a o putea transcende.
Părinte Ioan Stancu: Suferința profundă schimbă inima. Moise a scris despre Iov, un drept dintr-o altă țară scrie despre alt drept. E prima dată când un drept al lui Dumnezeu care păstra Legea a suferit mult. Dar durerea l-a înălțat. Dostoievski, la rândul său, descoperă fericirea în durere. Nu mai ești în conflict cu nimeni, ești Hristofor, adică purtător de Hristos. Ești omul adevărului.
La noi, au început sfinții să grăiască, să iasă la suprafață. Se spune că dacă noi nu vom vesti, pietrele vor vorbi! Au început să vorbească pentru neamul nostru românesc pietrele, am fost cam tăcuți.
Biserica este focul care unește.
”Se spune că dacă noi nu vom vesti, pietrele vor vorbi! Au început să vorbească pentru neamul nostru românesc pietrele. Am fost cam tăcuți.” Părinte Ioan Stancu
Lui Dumnezeu nu îi trebuie multe cuvinte și cereri ca să știe despre ce are nevoie un om. Era un roman, despre viața unui preot la țară. Acest preot vedea la fiecare slujbă un bătrân care stătea nemișcat într-un colț de biserică, nu venea nici la sfârșit să se miruie. Preotul a crezut că e o sfidare ceea ce face bătrânul. Într-o zi, preotul îl întreabă de ce stă acolo, fără să spună sau să facă nimic. Dar bătrânul răspunde: ”Nu fac nimic, părinte. Doar Îi arăt Lui că sunt aici și eu știu că El e aici. Deci ne întâlnim în fiecare Slujbă.”
Această istorisire îmi amintește și de povestea Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul predica foarte frumos în cetate, când vine la o bătrână care îi spune: ” Eu nu înțeleg toată cuvântarea ta, părinte. Tu, Ioane, ai fântâna foarte adâncă, dar ciutura mea e scurtă, plec însetată.” Atunci a înțeles Sfântul că va trebui să vorbească și în termeni mai simpli, și pentru oamenii de rând. Întrebarea este: oare această bătrână se va mântui? Da! Evident. Prin extensie, prin proximitatea față de ceilalți credincioși, în Biserică. Prin trăirea, inima ei curată, prin rugăciunea sinceră.
Acesta este îndemnul meu. Să rămânem în iubire și iertare, cu credință în Dumnezeu, în menirea acestui neam românesc!
Răbdare, credință și iubire!
Partea a II-a: 14 februarie.