Zi de taină, 7 februarie, și un locaș de suflet de pe Calea Victoriei, sămânță de tihnă și de rost în miezul de tumult al capitalei, istorică așezare unde gazde ne sunt Sfântul Ciprian și Părintele Ioan Stancu, slujitor al Sfântului Altar aici, la Biserica Zlătari, lângă moaștele marelui învățat, pentru mai bine de 22 de ani.

Iisus Hristos: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33)

Irina Stroe: Părinte Ioan Stancu, nu doar românii, ci omenirea întreagă trece de mai bine de un an printr-o perioadă de adâncă tristețe, unită deseori cu teama. Însă mâhnirea despre care amintesc nu are drept cauză doar pandemia în sine, ci mai ales ceea ce se petrece între oameni și în ei înșiși. Ne întrebăm spre ce ne îndreptăm, ce ne așteaptă dincolo de acest ”dat” medical al prezentului? Să ne aplecăm asupra ceasurilor Învierii și ale Nașterii Domnului din anul care tocmai a trecut. Ce a mai rămas Om din om, părinte?

Părinte Ioan Stancu: Slujesc în această biserică de mai bine de 22 de ani. Dar acest an a fost altfel decât tot ce am trăit până acum, Irina, nu doar ca preot, ci ca om. Au fost înălțătoare aceste Sărbători, chiar dacă tristețea ne-a intrat în suflete. Iar adâncimea semnificației a fost cu atât mai amplă cu cât suferința a fost mai mare. Dar pandemia va trece, Biserica și lumea se vor repune pe acele fundamente umane creștine, pentru că la noi, Piatra din capul unghiului, Soarele Dreptății, este Hristos, El este stânca.

„Am umblat în această perioadă la caseta smereniei și am realizat că suntem mici, foarte mici.” Părinte Ioan Stancu

Revenind la cele trăite în această perioadă, mă duce inima la Noaptea de Înviere. Eram patru preoți în Sfânta Biserică, îmbrăcați de Sărbătoare, am ieșit cu lumânările aprinse și am strigat: ”Veniți de primiți Lumină!” și nu a venit nimeni. Era biserica goală. Nici măcar la ușa bisericii nu erau suflete, afară nu aveau voie să poposească, eram în starea de urgență. Biserica este Ierusalimul cel ceresc.

Niciodată de când sunt preot nu am trăit asemenea momente, nici măcar în vremea prohibiției comuniste, nici înaintașii mei nu au trăit așa ceva. De data aceasta, noi nu am mai putut transmite decât prin gând bucuria Învierii. Am pierdut aceste ancestrale momente, de comuniune cu credincioșii, de îmbrățișare. Atunci, am simțit să cobor în mine și să mă redescopăr. Mi-am dat seama că Dumnezeu poate în doar câteva clipe să schimbe fața pământului, au fost momente de adâncă smerenie. Am umblat în această perioadă la caseta smereniei și am realizat că suntem mici, foarte mici.

Irina Stroe: Părinte, cu ce gând întâmpinăm apropierea lui martie? O primăvară de la care așteptăm parcă o întoarcere la un Firesc pe care, până de curând, nu îl valorizam, îl ignoram, tocmai pentru că ne era atât de ”la îndemână”. Abia când ne-am simțit văduviți de Firesc, purcedem parcă iar în căutarea Rostului.

Părinte Ioan Stancu: Întâmpinăm primăvara cu nădejdea spre așezare. Facem o incursiune în timpurile străvechi, când omul era mai static, dar avea rădăcini, lumea era mai așezată. De la Zoon politikon, omul a devenit Zoon Koinonikon, care nu mai avea rădăcinile lui Zoon Politikon. Amintesc și de cuvintele marelui Solomon, în Ecleziast, Vechiul Testament: ”Tot ce a fost va mai fi, tot ce va fi a mai fost.” Concluzia: ”Nimic nou sub soare.”

Mă rog să ne regăsim așezarea, să nu ne pierdem pe noi înșine. E trist că nu ne-am putem duce după trăire la peștera Sfântului Andrei, Apostolul românilor. Oamenii sunt plini de suferință. Până și noi, preoții, ne îngrozim de durerea pe care o simțim în acatiste, când îi primim pe credincioși. Vorba lui Alecsandri: ”Credința în zilele de-apoi e singura nădejde în noi.” Dacă pierdem Biserica, am pierdut totul. Dar nu o vom pierde niciodată. Pentru că Hristos e Stâlpul.

”Speranța mea de reîntoarcere este a tatălui, a preotului, dar mai ales a românului.”

Părintele Ioan Stancu

Irina Stroe: Cum vedeți d-voastră, ca preot, ca tată, ca român, prezentul neamului nostru? Spre ce ne îndreptăm, pe ce drum ne aflăm, toate văzute cu ochiul și prin inima părintelui, a tatălui și a românului Ioan Stancu?

Părintele Ioan Stancu: Irina, da, pe lângă faptul că sunt preot, sunt și tată. Am doi copii, medic și inginer, pe care i-am crescut cu prescură și cu tricolorul legat de gât. Și fac cinste României în țările în care trăiesc. Deocamdată, ei sunt acolo, dar știu că la un moment dat, se vor întoarce Acasă. Și la fel se vor aduna și alți români. Dintre cei plecați în străinătate nu sunt toți fii risipitori, pentru că muncesc enorm; au plecat pentru că aici nu se pot realiza. Majoritatea celor plecați au dus cu ei acolo: dorul. Speranța mea de reîntoarcere este a tatălui, a preotului, dar mai ales a românului.

„Aceasta smerenie va fi piatra de temelie a înălțării noastre”

Românii noștri, atâția intelectuali care nu au avut alte variante de serviciu în țară, au plecat și au dus smerenia cu ei în Occident. Aceasta smerenie va fi piatra de temelie a înălțării noastre. Dumnezeu ne încearcă. Occidentul, de mulți ani, l-a scos pe Hristos din biserică și în locul lui Dumnezeu, a fost pus omul. Bisericile lor sunt goale, le umplem noi, românii. Sunt atâtea biserici dăruite, nu închiriate, ci dăruite Bisericii ortodoxe.

În Ravena, am slujit într-o biserică fosta catolică alături de părintele de acolo și sute de români, locaș în care s-au pus toate însemnele ortodoxiei, catapeteasmă, sfinte icoane. Când am văzut că vin zeci de copii la Sfânta Împărtășanie, mi s-a cutremurat sufletul de bucurie. Forța sufletească a românilor poate tămădui în jur. Poate această pandemie a fost îngăduită pentru vindecarea noastră lăuntrică.

După ce va trece această pandemie, cum au mai fost și altele în istorie, nădajduiesc că vom regăsi iubirea frățească. Eu am simțit aceasta când s-au redeschis bisericile și ne-am reîntâlnit cu credincioșii, a fost întâlnirea epocală. Nici atunci nu ne puteam îmbrățișa, doar din priviri, dar și așa am putut trăi maximum de comuniune creștina.